Dimensiunea fontului:

Evidențiază cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos

Sincronizează versetele

Biblia - Versiunea Bisericii Ortodoxe Române

Biblia - Versiunea Bartolomeu Anania

Biblia de la Blaj 1795

Biblia Regele Carol II

Cartea a doua Paralipomena (sau cartea a doua a cronicilor)

Cartea a doua Paralipomena

CARTEA 2 PARALIPOMENON

CARTEA A DOUA A CRONICILOR

Capitolul 26

Ozia (Azaria) tămâiază şi se umple de lepră.

¹ Atunci tot poporul lui Iuda a luat pe Ozia, care era de şaisprezece ani şi l-a făcut rege în locul lui Amasia, tatăl său.^†

² Acesta a zidit Elatul şi l-a întors la Iuda, după ce a răposat regele cu părinţii lui.^†

³ Ozia era de şaisprezece ani când a fost făcut rege şi a domnit cincizeci şi doi de ani în Ierusalim. Pe mama lui o chema Iecolia, de loc din Ierusalim.^†

⁴ Acesta a făcut lucruri care erau plăcute înaintea ochilor Domnului, întocmai aşa cum făcuse şi Amasia, tatăl său;^†

⁵ Căci el a alergat la Dumnezeu în zilele lui Zaharia, care îl învăţa frica lui Dumnezeu. Şi în timpul cât a alergat el la Domnul şi Dumnezeu l-a ajutat de i-a mers bine.^†

⁶ Într-o vreme a plecat el de s-a bătut cu Filistenii şi a dărâmat zidurile cetăţii Gat şi zidurile cetăţii Iabne şi zidurile cetăţii Aşdod; şi a zidit cetăţi în ţinutul Aşdodului şi între Filisteni.^†

⁷ Iar Dumnezeu i-a ajutat să se bată cu Filistenii şi cu Arabii care locuiesc la Gur-Baal şi cu Meuniţii.

⁸ Aşa că chiar Amoniţii îi dădeau daruri lui Ozia încât s-a dus vestea de numele lui până la hotarele Egiptului, căci ajunsese foarte puternic.

⁹ Apoi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim, deasupra porţilor din colţ şi deasupra porţilor din vale, cum şi la colţul zidului şi l-a întărit.

¹⁰ A zidit de asemenea turnuri şi în pustiu şi a săpat multe fântâni, pentru că avea multe vite şi pe şes şi pe vale; avea lucrători de pământ şi vieri în munte şi pe Carmel, căci el iubea lucrarea pământului.

¹¹ A mai avut Ozia şi oştire care mergea la bătălie în cete, după cum era rânduită în catagrafia alcătuită de Ieiel, scriitorul, şi de Maasia, judecătorul, care se aflau sub conducerea lui Hanania, unul din căpeteniile de frunte ale regelui.

¹² Numărul total al capilor de familii ale războinicilor viteji era de două mii şase sute;

¹³ Şi sub conducerea lor era o putere ostăşească de trei sute şapte mii cinci sute de ostaşi, care puteau să meargă la luptă cu bărbăţie ostăşească, pentru a ajuta pe rege împotriva duşmanului.

¹⁴ Pentru ei a pregătit Ozia toată oastea, scuturi, suliţe, coifuri şi platoşe, arcuri şi pietre de praştie.

¹⁵ Apoi a făcut în Ierusalim maşini, construite cu meşteşug, ca să le pună în turnuri şi pe la colţurile zidurilor şi să arunce cu ele săgeţi şi pietre mari. Şi s-a dus vestea de numele lui foarte departe, pentru că în chip minunat a fost ajutat şi s-a făcut puternic.

¹⁶ Şi când a ajuns puternic, el s-a mândrit în inima lui spre pieirea lui; şi a săvârşit o nelegiuire înaintea Domnului Dumnezeului său, căci a intrat în templul Domnului, ca să tămâieze pe jertfelnicul tămâierii.^†

¹⁷ Dar după el a intrat şi Azaria preotul, împreună cu optzeci de preoţi ai Domnului, oameni aleşi,^†

¹⁸ Şi s-au împotrivit regelui Ozia şi i-au zis: «Nu ţi-e dat ţie, Ozia, să tămâiezi înaintea Domnului, ci preoţilor, fiilor lui Aaron, care sunt sfinţiţi să tămâieze; ieşi din locaşul sfânt, căci ai făcut o fărădelege şi nu-ţi va fi de loc spre cinste acest lucru înaintea Domnului Dumnezeu».^†

¹⁹ Ozia însă s-a supărat pe ei; şi cum ţinea în mâna lui cădelniţa, ca să tămâieze, deodată s-a ivit lepra pe fruntea lui în faţa preoţilor, în templul Domnului, dinaintea altarului tămâierii.^†

²⁰ Iar dacă s-au uitat la el cu luare aminte Azaria arhiereul şi toţi preoţii, iată el avea pe fruntea lui lepră. Şi l-au silit să iasă de acolo; dar şi el însuşi s-a grăbit să iasă, căci îl lovise Domnul.

²¹ Şi a fost lepros regele Ozia până în ceasul morţii lui; după aceea el a trăit ascuns într-o casă osebit, fiind oprit de a mai intra în templul Domnului. Iar îngrijirea peste casa regelui şi cârmuirea poporului ţării a ţinut-o Iotam, fiul lui.^†

²² Celelalte fapte ale lui Ozia, cele dintâi şi cele de pe urmă, le-a scris Isaia proorocul, fiul lui Amos.

²³ Şi a răposat Ozia cu părinţii lui şi l-au înmormântat la un loc cu părinţii lui în câmpul cu mormintele regilor, că ziceau: El a fost lepros. Şi în locul lui a fost făcut rege Iotam, fiul său.^†

Ozia (Azaria), rege în Iuda; tămâiază idoli şi se umple de lepră.

¹ Atunci tot poporul ţării l-a luat pe Ozia, care avea vârsta de şaisprezece ani, şi l-a făcut rege în locul tatălui său.^† ² El a rezidit Elatul şi l-a readus în Iuda, după ce regele adormise cu părinţii săi.^† ³ Ozia avea şaisprezece ani când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de cincizeci şi doi de ani. Pe mama sa o chema Iecolia şi era din Ierusalim.^† ⁴ El a făcut ceea ce e drept în ochii Domnului, aşa cum făcuse şi Amasia, tatăl său.^† ⁵ El L-a căutat pe Domnul în zilele lui Zaharia, care îl învăţa frica de Domnul; şi cât timp L-a căutat pe Domnul, Domnul l-a ajutat să-i meargă bine.^†

⁶ Şi a ieşit şi s’a războit împotriva Filistenilor şi a dărâmat zidurile Gatului şi zidurile Iabnei şi zidurile Aşdodului; şi a zidit cetăţi în ţinutul Aşdodului şi printre Filisteni.^† ⁷ Domnul l-a întărit împotriva Filistenilor şi împotriva Arabilor – care locuiesc în stâncării – şi împotriva Meuniţilor. ⁸ Chiar şi Amoniţii îi dădeau daruri lui Ozia, încât i s’a dus vestea până în hotarele Egiptului, căci devenise foarte puternic.

⁹ Şi în Ierusalim a zidit Ozia turnuri, la poarta din colţ şi la poarta din vale şi la colţurile zidurilor; şi le-a întărit.^† ¹⁰ Şi a zidit turnuri în pustie şi a săpat numeroase fântâni, că avea vite multe în ţara de jos şi în câmpie, precum şi lucrători de vie în munţi şi în Carmel, fiindcă era gospodar.

¹¹ A avut Ozia şi o oaste care mergea la război; cu rânduială ieşea la luptă şi cu rânduială se întorcea la numărătoare; socoteala ei o ţineau scriitorul Ieiel şi judecătorul Maasia, care se aflau sub conducerea lui Hanania, locţiitorul regelui. ¹² Numărul total al capilor de familie – al vitejilor războinici – era de două mii şase sute; ¹³ sub conducerea lor era o oaste de trei sute şapte mii cinci sute de ostaşi care puteau merge la război să-l ajute pe rege împotriva duşmanilor. ¹⁴ Şi pentru toată oastea a făcut Ozia scuturi, suliţe, coifuri şi platoşe, arcuri şi praştii pentru pietre. ¹⁵ În Ierusalim a făcut maşini născocite de un om foarte isteţ, ca să fie aşezate pe turnuri şi pe colţuri şi să arunce lănci şi bolovani de piatră; de pregătirea lor s’a dus vestea până departe, căci el s’a ajutat cu ele de minune, până ce a devenit puternic.

¹⁶ Şi dacă a devenit puternic, inima i s’a semeţit, spre pierzania lui: a păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său, intrând în templul Domnului ca să ardă tămâie pe altarul tămâierilor.^† ¹⁷ Dar în urma lui a intrat şi preotul Azaria şi, împreună cu acesta, preoţii Domnului, optzeci de oameni vânjoşi, ¹⁸ care i s’au împotrivit regelui Ozia şi i-au zis: „Nu ţie ţi se cuvine să-I arzi tămâie Domnului, o, Ozia, ci preoţilor, fiii lui Aaron, cei anume sfinţiţi să tămâieze. Ieşi din locaşul cel sfânt, căci te-ai îndepărtat de Domnul; lucrul acesta nu-ţi va fi spre cinste din partea Domnului Dumnezeu”.^† ¹⁹ Atunci Ozia s’a aprins de mânie, în timp ce în mână avea cădelniţa cu care să tămâieze în templu; şi’n clipa când el s’a mâniat pe preoţi, pe fruntea lui s’a ivit lepra, în faţa preoţilor din templul Domnului, lângă altarul tămâierii. ²⁰ Iar Azaria, marele preot, s’a întors spre el, precum şi preoţii: şi, iată, el era lepros pe frunte; şi l-au scos repede de acolo, căci şi el se grăbea să iasă, de vreme ce Domnul îl mustrase.

²¹ Regele Ozia a fost lepros până’n ziua morţii sale; ca lepros, el locuia într’o casă osebită, el, care fusese scos din casa Domnului. Iar Iotam, fiul său, cârmuia regatul, judecând poporul ţării.^† ²² Celelalte fapte ale lui Ozia, atât cele dintâi cât şi cele din urmă, sunt scrise de profetul Isaia.^† ²³ Şi a adormit Ozia împreună cu părinţii săi; şi l-au îngropat laolaltă cu părinţii săi în câmpul cu mormintele regilor, fiindcă au zis: „E lepros”. Iar în locul lui a devenit rege Iotam, fiul său.^†

Să vesteaşte bunătatea lui Ozie, care să numeaşte şi Azarie, fiiului lui Amasie, care biruind pre cei de alt neam, pre aravi şi pre minei, multe cetăţi zideaşte. Şi pentru multă fericirea sa înălţindu-i-să inima, au tămâiat preste jărtvenicul tămâierii. Şi măniindu-să Domnul, l-au lovit cu lepră până la moartea lui, şi Ioaram, fiiul lui, judeca preste împărăţie, care i-au şi urmat în împărăţie.

¹ ^†Şi au luat norodul pământului pre Ozia, şi el era fecior de şeasesprăzeace ani, şi l-au făcut pre el împărat în locul lui Amasia, tătâne-său.

² Acesta au zidit Elatul, acesta l-au întors pre el Iudei, după ce au adormit împăratul cu părinţii săi.

³ Fecior de şeasăsprăzeace ani era Ozia, când au început a împărăţi, şi cincizeci şi doi de ani au împărăţit în Ierusalim, şi numele mumei lui era Iehelia, din Ierusalim.

⁴ Şi au făcut ce e drept înaintea Domnului, după toate câte au făcut Amasia, tatăl său.

⁵ Şi era el căutând pre Domnul în zilele Zahariei, celui ce pricepea în frica Domnului, şi în zilele lui au căutat pre Domnul şi l-au îndreptat pre el Domnul.

⁶ Şi au ieşit şi au dat războiu asupra celor de alt neam, şi au stricat zidurile Ghetii şi zidurile Iavnirei şi zidurile Azotului, şi au zidit cetăţi în Azot şi întru cei de alt neam.

⁷ Şi l-au întărit pre el Domnul asupra celor de alt neam, şi asupra aravilor, carii lăcuiesc la pietri şi la minei.

⁸ Şi au dat mineii daruri lui Ozia, şi era numele lui până la întrarea Eghiptului, că să întărisă foarte.

⁹ Şi au zidit Ozia turnuri în Ierusalim şi la poarta unghiului, şi la poarta vălii şi la unghiuri, şi le-au întărit.

¹⁰ Şi au zidit turnuri în pustie şi au săpat lacuri multe, că avea dobitoace multe, la sefila şi la şes, pluguri şi viiari în munţi şi în Carmil, că era om iubitoriu de plugari.

¹¹ Şi avea Ozia puteare a face războiu, şi a ieşi cu rânduială la războiu şi a întra cu rânduială la număr, şi era numărul lor prin mâna lui Ieil, logofătului, şi a lui Maasiu, a judecătoriului, prin mâna lui Ananie, următoriului împăratului.

¹² Tot numărul celor mai de frunte, celor tari la războiu, doao mii şi şeasă sute.

¹³ Şi cu dânşii, puteare de războiu, trei sute şi şeapte de mii şi cinci sute, aceştia era care făcea războiu, cu puteare tare, şi ajuta împăratului asupra vrăjmaşilor.

¹⁴ Şi au făcut Ozia la toată putearea scuturi şi suliţe şi coifuri şi plaşte şi arce şi praştii de pietri.

¹⁵ Şi au făcut în Ierusalim unealte cu meşteşuguri gândite, ca să fie în turnuri, şi în unghiuri a zvârli cu săgeţi şi cu pietri mari, şi s-au auzit meşteşugul lor până departe, că minunat să ajuta până ce s-au întărit.

¹⁶ Şi după ce s-au întărit, s-au înălţat inima lui cât s-au stricat pre sine şi au păcătuit împrotiva Domnului Dumnezeului său, şi au întrat în besearica lui Dumnezeu ca să tămâiaze preste jertvenicul tămâierilor.

¹⁷ Şi au întrat după el Azaria, preotul, şi cu el preoţii Domnului, optzeci feciori tari, şi au stătut împrotiva lui Ozia, împăratului, şi au zis lui:

¹⁸ „Nu a ta slujbă easte, Ozia, a tămâia Domnului, ci a preoţilor, fiilor lui Aaron, celor sfinţiţi, să tămâiaze! Ieşi din oltariu, că te-ai depărtat de la Domnul, şi nu va fi ţie aceasta spre mărire de la Domnul Dumnezeu!”

¹⁹ Şi s-au măniiat Ozia, şi avea în mâna sa cădealniţa, ca să tămâiază în besearică, şi când s-au măniiat el pre preoţi, au răsărit lepra în fruntea lui înaintea preoţilor în Casa Domnului, deasupra jertvenicului tămâierilor.

²⁰ Şi s-au întors cătră dânsul Azaria, preotul cel mare, şi preoţii, şi, iată, el era lepros în frunte, şi l-au scos pre el de acolo, că şi el grăbea să iasă, că l-au mustrat pre el Domnul.

²¹ ^†Şi Ozia, împăratul, au fost lepros până la zioa morţii sale, şi în casă osăbită şedea lepros, că au fost scos din Casa Domnului, şi Ioatam, fiiul lui, era preste împărăţiia lui, judecând norodul pământului.

²² Şi cealelalte cuvinte a lui Ozia, ceale dintâiu şi ceale de pre urmă, sânt scrise de Isaiia, prorocul, fiiul lui Amos.

²³ Şi au adormit Ozia cu părinţii săi, şi^a l-au îngropat pre el cu părinţii lui în câmpul îngropării împăraţilor, că au zis că lepros easte, şi au împărăţit Ioatam, fiiul lui, în locul lui.

Domnia regelui Uzia. Viaţa lui aproape de Dumnezeu, care îi dădea izbândă în război şi tihnă în ţară. Pregătirea oştirii şi înzestrarea ei, ca să-şi întărească şi mai mult domnia. Amestecul său în trebile preoţeşti, aducerea de tămâieri pe altarul tămâierii, atrage pedeapsa lui Dumnezeu: lepra. Iotam cârmueşte în locul lui şi judecă poporul. Moartea lui Uzia.

¹ Apoi tot poporul lui Iuda a luat pe Uzia, care era în vârstă de şaisprezece ani, şi l-a făcut rege în locul tatălui său Amaţia.

² El a întărit Elatul şi l-a întors la Iuda după ce regele a adormit cu părinţii săi.

³ Când a ajuns rege, Uzia era de şaisprezece ani, şi în Ierusalim a domnit cincizeci şi doi de ani. Pe mama sa o chema Iecolia şi era de fel din Ierusalim.

⁴ El a săvârşit lucruri plăcute în ochii Domnului, întocmai ca şi părintele său Amaţia.

⁵ Atât cât a vieţuit Zaharia, el s’a sârguit către Domnul, fiindcă îl crescuse întru frica lui Dumnezeu, şi atâta vreme cât a căutat pe Domnul, Dumnezeu i-a dat izbândă.

⁶ El a pornit cu război împotriva Filistenilor şi a dărâmat zidurile Gatului, Iabnei şi Aşdodului, şi a întărit cetăţi în ţinutul Aşdodului şi al Filistenilor.

⁷ Şi Dumnezeu l-a ajutat împotriva Filistenilor, a Arabilor, a Meuniţilor şi a celor ce locuiau în Gur-Baal.

⁸ Dar şi Amoniţii i-au plătit tribut lui Uzia, iar faima lui a ajuns până înspre Egipt, din pricină că era peste măsură de puternic.

⁹ Uzia a zidit turnuri în Ierusalim la poarta din Colţ, la poarta din Vale şi la cea din Unghiu şi le-a întărit.

¹⁰ A zidit de asemenea turnuri în pustie şi a săpat multe fântâni, fiindcă avea turme mari în Şefela şi pe podişuri, lucrători ai pământului şi vieri în munţi şi în Carmel, fiindcă iubea lucrul pământului.

¹¹ Uzia avea oştire de viteji care se duceau la luptă în cete socotite după numărătoarea lor de scriitorul Ieiel şi de dregătorul Maaseia, care stăteau la porunca lui Hanania, unul dintre marii dregători ai regelui.

¹² Toţi capii de familie, căpetenii de ostaşi, gata de luptă, se ridicau la două mii şase sute.

¹³ Sub porunca lor stătea o oaste puternică de trei sute şapte mii şi cinci sute de inşi, care îşi făceau ostăşia în toiul bărbăţiei, ca să apere pe rege împotriva duşmanului.

¹⁴ Pentru această întreagă armată Uzia a pregătit scuturi, lănci, coifuri, platoşe, arcuri şi praştii.

¹⁵ Tot aşa a făcut în Ierusalim maşini, lucrate de meşter, iscusit, – ca să le aşeze în turnuri şi în colţurile zidurilor, – cu care să arunce săgeţi şi pietroaie. Şi faima despre el s’a răspândit până departe, fiindcă în chip minunat a fostmajutat până a ajuns peste măsură de puternic.

¹⁶ Şi când a ajuns în culmea puterii, inima lui s’a îngâmfat spre pieirea lui, fiindcă a săvârşit un păcat împotriva Domnului Dumnezeului său, intrând în templul Domnului ca să aducă tămâieri pe altarul tămâierii.

¹⁷ Atunci Azaria arhiereul a intrat după el, împreună cu optzeci de preoţi ai Domnului, oameni curajoşi,

¹⁸ Şi s’au pus în pricină cu el şi i-au zis: «Nu-ţi este iertat ţie, Uzia, să tămâiezi înaintea Domnului, ci numai fiilor lui Aaron celor sfinţiţi ca să aducă tămâieri! Ieşi din Sfânta, căci ai săvârşit păcat care nu-ţi va fi spre slavă înaintea Domnului Dumnezeu!»

¹⁹ Atunci Uzia s’a înciudat şi, în vreme ce ţinea căţuia în mână ca să tămâieze, întărâtat împotriva preoţilor, a răsărit lepra pe fruntea lui, în faţa preoţilor, în templul Domnului, lângă altarul tămâierii.

²⁰ Şi când Azaria arhiereul s’a întors către el, cât şi toţi preoţii, iată că pe fruntea lui ieşise lepra. Atunci l-au scos ei cu zorul de acolo, dar chiar şi el se grăbea să iasă, fiindcă Domnul îl lovise.

²¹ Şi regele Uzia a rămas lepros până la moartea lui şi a stat într’o casă deosebită, din pricină că nu era îngăduit în templul Domnului. În vremea aceasta, Iotam, fiul său, cârmuia ca un rege şi judeca poporul ţării.

²² Celelalte fapte ale domniei lui Uzia, de la cele dintâi până la cele de pe urmă, le-a scris proorocul Isaia, fiul lui Amos.

²³ Şi a adormit Uzia cu părinţii săi şi a fost îngropat la un loc cu ei, în câmpul de lângă gropniţele regilor, căci se zicea: «A fost lepros!» Şi în locul său a ajuns rege fiul său Iotam.

Facerea (întâia carte a lui Moise)

Ieşirea (a doua carte a lui Moise)

Leviticul (a treia carte a lui Moise)

Numerii (a patra carte a lui Moise)

Deuteronomul (a cincea carte a lui Moise)

Cartea lui Iosua Navi

Cartea judecătorilor

Cartea Rut

Cartea întâi a regilor

Cartea a doua a regilor

Cartea a treia a regilor

Cartea a patra a regilor

Cartea întâi Paralipomena (sau cartea întâi a cronicilor)

Cartea a doua Paralipomena (sau cartea a doua a cronicilor)

Cartea întâi a lui Ezdra

Cartea lui Neemia (sau a doua Ezdra)

Estera

Cartea lui Iov

Psalmii

Pildele lui Solomon

Ecclesiastul

Cântarea cântărilor

Isaia

Ieremia

Plângerile lui Ieremia

Iezechiel

Daniel

Osea

Ioil

Amos

Avdie

Iona

Miheia

Naum

Avacum

Sofonie

Agheu

Zaharia

Maleahi

Cartea lui Tobit

Cartea Iuditei

Cartea lui Baruh

Epistola lui Ieremia

Cântarea celor trei tineri

Cartea a treia a lui Ezdra

Cartea înţelepciunii lui Solomon

Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Eclesiasticul)

Istoria Susanei

Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel (luată de la sfârşitul cărţii lui Daniel)

Cartea întâi a Macabeilor

Cartea a doua a Macabeilor

Cartea a treia a Macabeilor

Rugăciunea regelui Manase

Descriere

Textul biblic reproduce ediţia tipărită în 1982 cu aprobarea Sfântului Sinod şi sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist. Cuvintele lui Isus au fost evidenţiate pentru versiunea în format electronic.

Cuvânt către cititori

După cum este îndeobşte cunoscut, „Evanghelia lui Dumnezeu” (1 Tes. 2, 2), „cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68) au răsunat, pentru întâia oară, în auzul strămoşilor noştri, în epoca apostolică.

Sfântul Andrei, „fratele lui Simon Petru” (Ioan 1, 40), cel dintâi dintre ucenicii Domnului care a mărturisit: „am găsit pe Mesia Care se tâlcuieşte Hristos” (Ioan 1, 41), unul din cei doisprezece Apostoli (Matei 10, 2; Marcu 3, 16; Luca 6, 14; Fapte 1, 13), a propovăduit adevărul evanghelic în Sciţia Mică, Dobrogea de astăzi, aşa cum mărturiseşte, într-un glas, întreaga tradiţie bisericească, prin Tertulian (†240), Origen (†254), Eusebiu de Cezareea (†340), Sinaxarul Bisericii constantinopolitane etc.

Este deosebit de semnificativ că şi unele texte din Noul Testament dau mărturie, direct sau indirect, despre propovăduirea Sfintei Evanghelii, în primul rând, în Sciţia Mică, încă din epoca apostolică. Scriind din Roma, în anul 63, Epistola către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel precizează că Evanghelia pe care au cunoscut-o destinatarii Epistolei sale „a fost propovăduită la toată făptura de sub cer” (1, 23). În cursul aceleiaşi Epistole, Apostolul neamurilor explică acest cuvânt al său scriind că, printre cei ce s-au dezbrăcat de omul cel vechi, îmbrăcându-se în cel nou, se numără şi sciţii, deveniţi creştini alături de celelalte popoare ale antichităţii. „Nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi (este) Hristos” (3, 11). Acest text în care apare, pentru prima şi ultima oară, în Noul Testament, termenul „scit” descrie o stare de fapt pe care Sfântul Apostol Pavel o consemnează nu numai pentru a arăta adâncile prefaceri pe care învăţătura evanghelică le săvârşise în cugetele celor ce au primit Botezul, dar şi pentru a înfăţişa roadele bogate ale predicii misionare a tuturor Sfinţilor Apostoli, deci şi a Sfântului Andrei, apostolul sciţilor. Dacă, în Epistola către Galateni, scrisă în anul 55, din Efes, Sfântul Apostol Pavel nu aminteşte decât pe iudei şi pe elini ca fiind „una în Hristos Iisus” (3, 28), în urma primirii Botezului (3, 27), la mai puţin de zece ani după aceea, în Epistola către Coloseni, el adaugă la neamurile convertite la credinţă şi pe sciţi. Acest fapt îl va îndreptăţi pe marele Apostol să afirme că Evanghelia „a fost propovăduită la toată făptura de sub soare” (Col. 1, 23). El va scrie întotdeauna numai ce a săvârşit Hristos „spre ascultarea neamurilor, prin cuvânt şi prin faptă” (Rom. 15, 18). Când, la începutul anului 58, Sfântul Apostol Pavel prezenta, în Epistola către Romani, un prim bilanţ al rezultatelor călătoriilor sale misionare, el putea să scrie: „Prin puterea semnelor şi a minunilor, prin puterea Duhului Sfânt,… de la Ierusalim şi din ţinuturile de primprejur până în Iliria, am îndeplinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos” (Rom. 15, 19). În acelaşi timp, el notează că „nemaiavând loc” (Rom. 15, 23) în ţinuturile în care propovăduise în cele trei călătorii misionare ale sale, adică în părţile de răsărit ale Imperiului Roman: Asia Mică, Grecia, Macedonia, iliric etc., dorea să-şi îndrepte paşii către îndepărtata Spanie (Rom. 15, 24, 28), marginea de apus a Imperiului Roman, cum va fi numită această ţară de Sfântul Clement Romanul în jurul anului 95, când scrie Epistola către Corinteni (V, 5-7).

Afirmaţia Sfântului Apostol Pavel că nu mai are unde predica Evanghelia în părţile răsăritene ale Imperiului Roman poate să apară oarecum surprinzătoare dacă avem în vedere că el nu atinsese, în aceste părţi, nici măcar graniţele Imperiului Roman dinspre nord, adică nu propovăduise în Sciţia Mică, devenită parte a Imperiului încă din anii 29-28 î.d.Hr., când Licinius-Crassus, proconsulul Macedoniei, a cucerit Sciţia transformând Dunărea în hotar nordic al Imperiului.

Explicaţia acestei afirmaţii o aflăm tot în contextul citat al Epistolei către Romani de unde aflăm că Sfântul Apostol Pavel a dorit întotdeauna să binevestească „acolo unde Hristos nu fusese numit”, ca să nu zidească „pe temelie străină” (15, 20). Rezultă deci că în acele ţinuturi în care Apostolul nu ajunsese, în timpul călătoriilor sale misionare, noua credinţă fusese deja binevestită sau era în curs de propovăduire de către un alt Apostol al Domnului. Iar acesta nu putea fi decât Sfântul Andrei, cum mărturiseşte tradiţia bisericească.

Noţiuni ca: „în toată lumea” (Matei 24, 14; Marcu 14, 9), „la toate neamurile” (Matei 28, 19; Marcu 13, 10), „până la marginea pământului” (Fapte 1, 8), folosite de Mântuitorul în porunca dată Sfinţilor Apostoli de a-şi îndeplini trimiterea lor de căpetenie (I Cor 1, 17) de a binevesti, pretutindeni şi tuturor, Evanghelia, ne dau indicaţia clară şi precisă că cei doisprezece ucenici ai Domnului erau îndatoraţi ca, prin lucrarea lor misionară, să asigure încă în timpul vieţii lor pământeşti cel puţin auzirea Evangheliei de către toate neamurile din Imperiul Roman. Dacă, din Faptele Apostolilor, nu avem ştiri decât asupra propovăduirii Evangheliei la neamuri, îndeosebi de Sfântul Apostol Pavel, faptul se explică prin aceea că Sfântul Luca, autorul acestei cărţi, nu ne-a oferit decât un model al predicii misionare a unei Apostol pentru ca posteritatea să poată aprecia rezultatele excepţionale ale lucrării misionare apostolice raportând acest model la numărul tuturor celorlalţi Apostoli ai Domnului şi la acela al celorlalţi misionari creştini de la începuturile Bisericii. Într-o astfel de lumină, predica Sfântului Apostol Andrei în Sciţia Mică ne apare ca o deplină certitudine, ca o ofrandă adusă de acest Apostol dumnezeiescului său Învăţător care l-a rânduit în ceata celor mai apropiaţi ucenici ai săi.

Răsădit în aceste ţinuturi prin predica unui Apostol, Cuvântul lui Dumnezeu a pătruns adânc în conştiinţa şi memoria celor care le locuiau, devenind una din componentele fundamentale ale trăirii lor creştine şi ale vieţii lor spirituale.

Primele dovezi privind vechimea creştinismului românesc sunt unele descoperiri arheologice din Dobrogea constând din inscripţii în limba greacă de provenienţă biblică. O dată cu accentuarea dominaţiei romane şi, mai ales, după cucerirea de către Traian a Daciei, limba latină vulgară vorbită mai cu seamă în provinciile de margine ale Imperiului va fi tot mai des folosită în Sciţia Mică şi în celelalte provincii ale Daciei. În aceste condiţii, prima traducere latină a Sfintei Scripturi, numită Itala (sec. II), va fi, desigur, folosită de slujitorii bisericeşti şi credincioşii din aceste părţi, cum se poate dovedi cu numeroase inscripţii creştine în limba latină descoperite în urma cercetărilor arheologice. Acest fapt va contribui decisiv la formarea limbii române în secolele următoare, singura limbă neolatină vorbită în aceste părţi ale Europei şi la pătrunderea limbii poporului în Biserică, în relaţiile dintre slujitorii bisericeşti şi creştini, chezăşie sigură a însuşirii şi trăirii de către obştea credincioşilor din aceste părţi a învăţăturii dumnezeieşti revelate.

Este neîndoielnic că primele scrieri bisericeşti în limba română vor fi fost cărţi sau fragmente de cărţi din Sfânta Scriptură: Psaltirea, Sfintele Evanghelii, Epistolele sfinţilor Apostoli, folosite cu deosebire în cultul divin public şi devenite rugăciuni ale preotului şi credincioşilor, călăuze sigure ale tuturor în căutarea necurmată a desăvârşirii morale (Matei 5, 48). Acest lucru l-au şi adeverit primele manuscrise rotacizante în limba română.

Sfânta Scriptură în limba vorbită de poporul din aceste ţinuturi a fost, apoi, folosită de preoţi în predica din biserică şi în convorbirile directe cu credincioşii. Ei se vor conforma astfel îndrumării apostolice: „În biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu înţeles, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor 14, 19). Pentru ca învăţătura Sfintei Evanghelii să fie cunoscută tuturor neamurilor (Matei 28, 19), indiferent de limba pe care acestea o vorbeau, la Pogorârea Sfântului Duh, Sfinţilor Apostoli li s-a dat harisma vorbirii în limbi, astfel încât toţi cei ce erau atunci la Ierusalim cu toate că aparţineau „tuturor neamurilor de sub cer, totuşi fiecare îi auzea pe ei (pe Sfinţii Apostoli) vorbind în limba sa” (Fapte 2, 5-6). Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în limba credincioşilor este, aşadar, expresia voii lui Dumnezeu şi îndrumare categorică apostolică. Sfinţii Apostoli hirotoneau preoţi în fiecare Biserică (Fapte 14, 23), „pe cei ce au crezut mai întâi” din acea Biserică, după cum scrie Sfântul Clement Romanul (Epistola către Corinteni XLII, 4), tocmai pentru ca aceştia să poată propovădui adevărul credinţei pe înţelesul acelora pe care-i păstoreau. Acest principiu fundamental al pastoralei creştine este stabilit de Apostolul neamurilor când îi scrie lui Tit, primul episcop din insula Creta: „Te-am lăsat în Creta… să aşezi preoţi în fiecare cetate, precum ţi-am rânduit” (1, 5). Dacă se ţine seama că insula Creta era supranumită „insula celor o sută de cetăţi” formate succesiv o dată cu aşezarea în insulă a diverselor neamuri, vorbind diferite limbi, vom înţelege însemnătatea îndrumării apostolice date lui Tit ca acesta să hirotonească preoţi din cei ce aparţineau fiecărei cetăţi unde aceştia urmau să-şi desfăşoare lucrarea. Cunoaşterea de către păstorul spiritual a mentalităţii, obiceiurilor, dar mai ales a limbii păstoriţilor săi, era nu numai obligatorie, dar şi cea mai sigură chezăşie a deplinei izbânzi a lucrării preoţeşti, pentru ca „toată limba să dea slavă lui Dumnezeu” (Rom 14, 11; cf Isaia 45, 23) şi să mărturisească „toate graiurile că Domn este Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip 2, 11).

Dovada cunoaşterii Sfintei Scripturi de către strămoşii noştri încă din vremuri străvechi o constituie şi folclorul religios: colindele, cântecele de stea, bocetele etc. care îşi au izvorul în istorisirile cuprinse în Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament: profeţiile mesianice, naşterea, botezul, patimile, răstignirea sau învierea Domnului. Aceste neîntrecute creaţii ale poporului nostru se caracterizează printr-o surprinzătoare originalitate, prin profunziunea trăirilor religioase, prin deplina ortodoxie şi autenticitate a doctrinei, semn al unei îndelungate cunoaşteri şi asimilări a adevărului revelat, trăit şi doxologit în simţire şi grai românesc, transpus cu neîntrecută măiestrie în culorile Voroneţului şi ale celor mai de seamă ctitorii româneşti.

Va fi greu să aflăm, în mod cert, când au fost rostite sau scrise pentru prima oară în limba română texte din Sfânta Scriptură. Ceea ce se poate susţine însă cu o deplină îndreptăţire, este că, pornind de la traducerea latină a Italiei sau Vulgatei, strămoşii nostri vor fi rostit: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…” foarte aproape de: „Pater noster, qui es in coelis…”, (Matei 6, 9), săvârşind acel miracol al trecerii de la latina vulgară la limba română, o limbă neolatină prin excelenţă.

Acest fapt este de natură să arate dificultatea pe care strămoşii noştri o vor fi resimţit, de-a lungul secolelor, fiind obligaţi să folosească în cult cărţile liturgice ca şi textele Sfintei Scripturi într-una din cele două aşa-zise limbi sacre: slavona şi greaca. În aceste condiţii, este lesne de înţeles pentru ce s-a manifestat din partea clerului şi a credincioşilor români dorinţa statornică de a avea tălmăcite în limba înţeleasă de popor Sfânta Scriptură şi cărţile liturgice. Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzachi, toate manuscrise din prima jumătate a secolului al XVI-lea, cuprinzând Psalmii lui David în limba română, dau mărturie despre vechimea unor astfel de preocupări şi de setea credincioşilor români după Cuvântul lui Dumnezeu tălmăcit în singura limbă pe care o înţelegeau şi care le era nespus de scumpă. Fireşte că aceste manuscrise cuprinzând Psaltirea reproduc texte din limba română cu mult mai vechi, obârşia acestora pierzându-se în înseşi începuturile limbii române, limba unui popor care s-a format o dată cu încreştinarea sa, rostirea românească fiind marcată pentru totdeauna de acest eveniment unic în istorie.

Când se vor ivi condiţii prielnice, textele scripturistice în limba română vor vedea lumina tiparului demonstrând încă o dată profunda preocupare a clerului luminat al Bisericii noastre de a oferi credincioşilor şi cultului divin public texte din Sfânta Scriptură în limba înţeleasă de ei. Prima tipăritură de acest fel ajunsă până la noi este Evangheliarul slavo-român (1551-1553) care marchează o etapă de trecere de la textele slavone la cele tipărite numai în limba română ale lui Coresi: Evangheliarul de la Braşov (1561) şi Psaltirea (1570). Palia de la Orăştie (1582) care cuprindea Facerea şi Ieşirea – primele două cărţi ale Sfintei Scripturi, ne aminteşte despre un îndrăzneţ proiect de tipărire a întregii Biblii în limba română, care însă nu va fi realizat decât cu peste o sută de ani mai târziu, în 1688, în capitala Ţării Româneşti, când, în noua tipografie a Mitropoliei Ungrovlahiei, înfiinţată în 1678, va vedea lumina tiparului monumentala Biblie de la Bucureşti, supranumită şi Biblia lui Şerban Cantacuzino.

Până atunci, la Bălgrad (Alba Iulia), în 1648, va fi tipărit pentru prima dată în limba română întregul Nou Testament din iniţiativa, îndemnul, stăruinţa şi osârdia lui Simion Ştefan, Mitropolitul Ardealului. Această lucrare impresionează prin frumoasa expresie a traducerii, ca şi prin rigoarea şi exactitatea redării textului original al Noului Testament.

Noul Testament de la Bălgrad prevesteşte apariţia, în 1688, a Bibliei de la Bucureşti, punctul culminant al tuturor strădaniilor şi ostenelilor unui lung şir de ierarhi şi clerici luminaţi şi de mari cărturari însufleţiţi de nobilele idealuri ale slujirii limbii strămoşeşti, a Bisericii şi culturii naţionale, a întregului neam românesc.

Biblia de la Bucureşti înmănunchează ostenelile tuturor celor care, în secolele anterioare, au tălmăcit în româneşte diferite părţi sau scrieri ale Sfintei Scripturi: anonimii traducători ai textelor rotacizante maramureşene (prima jumătate a secolului al XVI-lea), Evangheliarul slavo-român (1551-1553), Evangheliarul lui Coresi (1561) şi Psaltirea de la Braşov (1570), Palia de la Orăştie (1582), Noul Testament de la Alba-Iulia (1648), prima traducere integrală a Septuagintei datorată spătarului Nicolae Milescu (1664), Evangheliarul lui Iordache Cantacuzino (1682) şi multe alte tipărituri şi manuscrise ştiute şi neştiute.

Fraţii Radu şi Şerban Greceanu au fost principalii traducători ai Bibliei de la Bucureşti, lucrare care s-a bucurat de sprijin şi încurajare din partea lui Şerban Cantacuzino, domnitorul Ţării Româneşti, şi din partea lui Constantin Brâncoveanu, fiind îndrumată de stolnicul Constantin Cantacuzino. Mitropolitul Teodosie Veştemeanu al Ţării Româneşti a urmărit îndeaproape această lucrare, acordându-i întregul sprijin şi binecuvântarea sa. El a pus la dispoziţie Tipografia Mitropoliei pe care a asigurat-o de întregul inventar tehnic în vederea tipăririi cărţii cât mai grabnic şi în condiţii grafice de aleasă ţinută.

Biblia de la Bucureşti a intrat în istoria culturii româneşti ca un moment cu multiple şi profunde semnificaţii. Această operă certifica, în primul rând, atingerea unui înalt grad de maturizare a limbii române în evoluţia ei spre dobândirea acelei capacităţi de a reda variatul şi bogatul conţinut de idei şi gândire al cărţilor Sfintei Scripturi, semnul sigur al posibilităţilor unei limbi aflate pe o înaltă treaptă a dezvoltării sale. Biblia de la Bucureşti a oferit tuturor românilor din cele trei provincii pe care aceştia le locuiau, un text cuprinzând o limbă literară unitară, rezultat din contopirea tuturor monumentelor anterioare ale limbii provenind din toate cele trei provincii româneşti. Prin Biblia de la Bucureşti, clericii şi credincioşii noştri au dobândit acces nemijlocit la textul sfânt, ceea ce a dat un nou impuls dezvoltării culturii teologice româneşti şi adâncirii vieţii creştine în Biserica noastră.

Clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române au cunoscut, dintotdeauna, adevărul revelat despre care dă mărturie Sfânta Scriptură, îndeosebi prin intermediul Sfintei Liturghii şi al celorlalte slujbe bisericeşti săvârşite necurmat şi în toată întinderea şi bogăţia lor, în bisericile şi mănăstirile din toate ţinuturile româneşti. Cărţile liturgice, peste douăzeci la număr, care sunt un important izvor al Sfintei Tradiţii, au pus la îndemâna credincioşilor ortodocşi din Biserica noastră numeroase şi cuprinzătoare părţi ale Sfintei Scripturi sub forma pericopelor evanghelice, a lecturilor din epistolele apostolice şi a paremiilor care sunt citiri din Sfânta Scriptură. Înfăţişate credincioşilor în cadrul solemn al slujbelor liturgice, bogatele lecturi din Sfânta Scriptură îşi dezvăluie întreaga lor frumuseţe, toată bogăţia şi adâncimea înţelesurilor lor devenind, totodată, temei şi motivare a rugăciunii obşteşti a Bisericii şi a vieţii creştine în general. În cărţile de slujbă, la Sfânta Liturghie, prin Biserică, dreptmăritorii creştini au întâlnit, deopotrivă, cuvântul Sfintei Scripturi şi adevărurile de credinţă cuprinse în Sfânta Tradiţie, îngemănate într-un ansamblu în care expresia atinge perfecţiunea, iar rugăciunea înalţă cugetul către deplina şi corecta înţelegere a adevărului creştin care a modelat şi a marcat pentru totdeauna sufletul credincioşilor ortodocşi creştini.

În acest an, al aniversării a trei sute de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti, în Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, urmează să apară o reeditare ştiinţifică a Bibliei de la 1688, cititorul având posibilitatea să admire în facsimil textul ca atare al acestei lucrări şi să citească, într-o pagină paralelă, transliterarea în alfabet latin a originalului tipărit în alfabet chirilic facsimilat.

Prezenta apariţie a Bibliei româneşti care are la bază obişnuita traducere oferită de Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în ultimele sale ediţii, se înscrie, la rândul său, ca un act de cinstire a momentului aniversar închinat Bibliei de la Bucureşti, ca o componentă a acestei mari sărbători a culturii noastre.

Această carte sfântă vede lumina tiparului prin purtarea de grijă a Sfintei noastre Biserici, care se preocupă de toate cele de trebuinţă pentru propăşirea spirituală şi pentru mântuirea noastră. Se cuvine, deci, ca şi noi să cunoaştem că adevărata interpretate a Sfintei Scripturi, adevăratul său înţeles se poate descoperi şi pătrunde numai în staulul duhovnicesc al Bisericii noastre strămoşeşti care-şi continuă lucrarea ei având drept călăuză pe Duhul Sfânt. Semnificaţia, valoarea şi întreaga putere mântuitoare a Sfintei Scripturi se arată în Biserică şi prin Biserică, prin mijlocirea căreia Duhul Sfânt ne călăuzeşte spre „tot adevărul” (Ioan 16, 13).

Bucurându-ne de această împlinire, suntem încredinţaţi că Sfânta Scriptură va fi nu numai un odor sfânt aşezat la loc de cinste în locuinţele slujitorilor altarelor şi credincioşilor, ci şi o carte citită şi meditată cu credinţă nestrămutată şi cu rugăciune fierbinte, aşezată pe altarul lucrărilor şi vieţii lor. Va fi împreună cu Sfânta Liturghie călăuză dreaptă pe drumul desăvârşirii morale şi al comuniunii cu Prea Sfânta Treime, cu Biserica şi cu întregul neam românesc dreptcredincios. Pe acest drum vă însoţim cu dragostea şi binecuvântarea Noastră.

La sărbătoarea Bunei Vestiri	† T E O C T I S T
1988	Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Descriere

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, publicată în 2001. Cuvintele lui Isus au fost evidenţiate pentru versiunea în format electronic.

Precuvântare

Biblia sau Sfânta Scriptură este Cartea despre care Dumnezeu spune, prin gura Sfântului Său Prooroc Moise: „ea nu-i pentru voi doar o vorbă goală, ci e însăşi viaţa voastră, şi prin cuvântul acesta vă veţi îndelunga zilele...” (Dt 32, 47). Acelaşi adevăr ni-l descoperă apoi Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos, când le spune ucenicilor Săi: „Cuvintele pe care Eu vi le-am grăit, ele duh sunt şi viaţă sunt” (In 6, 63). Aşa a înţeles Biserica încă de la întemeierea ei, în ziua Cincizecimii, locul şi rolul Sfintei Scripturi în viaţa ei, cinstind-o ca pe Cuvântul cel viu şi spre mântuirea noastră lucrător al lui Dumnezeu. Cultul, teologia, viaţa duhovnicească, iconografia, într-un cuvânt întreaga viaţă bisericească ortodoxă este o dumnezeiască rodire a Sfintei Scripturi, aşa cum ne-a fost ea încredinţată de Sfinţii Apostoli şi tălmăcită de către cei mai adânci cunoscători şi râvnitori plinitori ai învăţăturilor ei: Sfinţii Părinţi.
În Biserica noastră Ortodoxă Română, grija pentru împărtăşirea credincioşilor dreptmăritori de frumuseţea nepământească şi de tot folosul duhovnicesc ale Cuvântului dumnezeiesc în propria lor limbă, s-a manifestat de timpuriu în comparaţie cu alte neamuri creştine. În fruntea harnicilor şi talentaţilor traducători ai scrierilor biblice s-au situat întotdeauna ierarhi erudiţi, care şi-au închinat timpul şi priceperea acestei sacre strădanii, adăugând nevoinţei nevoinţă, lăsându-ne ca pe o moştenire nepreţuită, încă din veacul al XVII-lea, întreaga Biblie în grai românesc, ediţie cunoscută sub denumirea de Biblia de la 1688, Biblia lui Şerban sau Biblia de la Bucureşti.
Pentru realizarea acestui monument unic al credinţei noastre dreptmăritoare, dar şi al culturii române, vrednicii lui tâlcuitori au luat „lumină şi dentr-alte izvoade vechi”, avându-se însă ca temei al traducerii textul „cel elinesc al celor 70 de dascăli”, adică Septuaginta. O vrednică de menţionat mărturie în acest înţeles este activitatea tipografică a diaconului Coresi, care pentru a răspândi cuvântul dumnezeiesc scris şi românilor din Transilvania, a izbutit să tipărească la Orăştie, în 1582, cărţi din Vechiul Testament, într-o scriere cunoscută sub numele de Palia de la Orăştie, precum şi un Liturghier, în 1570. Setea de credinţă şi de limba română l-au determinat şi pe vestitul Mitropolit Simeon Ştefan, cunoscător şi talentat traducător al textului biblic, să tipărească în 1648 pentru prima dată Noul Testament în întregime. În a doua predoslovie a acestei prime traduceri româneşti integrale a Noului Testament se mărturisea un gând vrednic de toată luarea-aminte: „Noi derept aceea ne-am silit den cât am putut, să izvodim aşa cum să înţăleagă toţi”. Această mărturisire izvora din împlinirea unui vis nutrit de toţi fiii dreptcredincioşi români care, aflaţi în afara dreptului la închinarea părinţilor lor, căutau şi păstrau scrisul românesc ca pe o comoară a fiinţei lor. Dar şi Noul Testament de la Alba Iulia, ca şi Biblia de la Bucureşti, încoronau ani buni de muncă a copiştilor din mânăstiri şi sate, iscusiţi făuritori de manuscrise în limba română, aflate, după vremi, răspândite în toate ţinuturile româneşti. Este, aşadar, cert că Biblia de la Bucureşti s-a aflat la temelia celorlalte ediţii care i-au urmat, răspunzând astfel setei de îndestulare din apa cea vie a Dumnezeiescului Cuvânt în limba vorbită a poporului român, din ce în ce mai bogată şi mai mlădioasă în dezvoltarea ei literară. În slujirea acestui scop, s-au încumetat să tâlcuiască Sfânta Scriptură în româneşte şi personalităţi bisericeşti impunătoare ale secolului trecut, precum adormitul întru fericire Patriarh al României Nicodim Munteanu (1939-1948), Preotul profesor de Teologie Grigorie Pişculescu (Gala Galaction) - literat şi academician, precum şi învăţatul profesor de Teologie Vasile Radu.
După apariţia în anul 1914 a Bibliei Sfântului Sinod, intitulată astfel fiindcă traducerea fusese făcută chiar de membri ai Sfântului Sinod al Bisericii noastre, din îndemnul şi cu purtarea de grijă a primului Patriarh al României - Miron Cristea (1925-1939) a fost publicată o nouă ediţie a Sfintei Scripturi în anul 1936, traducerea fiind realizată de cele trei mari personalităţi bisericeşti mai sus pomenite.
În anul 1938 apărea într-o editură de stat Biblia tradusă de Preoţii profesori Gala Galaction şi Vasile Radu, iar în anul 1944 o nouă ediţie sinodală a Sfintei Scripturi vedea lumina zilei, traducerea acesteia aparţinând în cea mai mare parte fostului episcop Nicodim Munteanu, la vremea aceea ridicat la slujirea şi demnitatea de Patriarh al României.
O grijă cu totul aparte faţă de răspândirea luminii Dumnezeieştii Scripturi - în vremurile de aprigă prigonire a credinţei creştine în ţara noastră -, a dovedit pururea pomenitul înaintaş al Nostru, Patriarhul Justinian Marina (1948-1977), în timpul arhipăstoririi căruia s-au publicat două ediţii ale Bibliei (1968, 1975), ambele în câte un tiraj de 100.000 de exemplare. Noul Testament a fost tipărit în timpul arhipăstoririi aceluiaşi vrednic Patriarh al României într-un număr de 125.000 de exemplare. În vremea arhipăstoririi fericitului întru adormire Patriarh Iustin Moisescu (1977-1986), o nouă ediţie a Sfintei Scripturi (1982) a fost imprimată într-un tiraj de 100.000 exemplare, iar Noul Testament într-un tiraj de 110.000 exemplare.
Începând cu anul 1988, când a fost publicată o nouă ediţie a Bibliei, în colaborare cu Societăţile Biblice Unite şi într-un tiraj iniţial de 100.000 de exemplare, Biblia a fost retipărită de 11 ori, tirajul total al acestei ediţii numărând, până în ziua de astăzi, peste 380.000 de exemplare. Noul Testament a fost imprimat, de asemenea, în această perioadă, într-un tiraj de 120.000 de exemplare. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că, pe lângă toate aceste editări şi reeditări ale textului integral al Sfintei Scripturi, neîncetat în Biserica noastră au fost tipărite în tiraje corespunzătoare nevoilor slujitorilor bisericeşti şi ale credincioşilor dreptmăritori Mica Biblie, Sfânta Evanghelie, Apostolul, Psaltirea.
Unor asemenea osteneli întru aducerea scrierilor biblice cât mai aproape de înţelegerea fiilor Bisericii noastre, în vederea zidirii lor lăuntrice pe piatra cea tare a credinţei luminate în Hristos, li s-a adăugat în anii din urmă şi râvna, asemănătoare celei a truditorilor mai sus pomeniţi, a Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu al Vadului, Feleacului şi Clujului, care a desăvârşit o lucrare ce părea mai presus de puterile unui singur om: anume, o nouă versiune a Sfintei Scripturi în limba română, versiune revizuită după Septuaginta, redactată şi bogat comentată de Înalt Prea Sfinţia Sa.
Această nouă ediţie a Sfintei Scripturi în limba română, denumită prin hotărârea sinodală nr. 255/2001 „ediţie jubiliară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române”, aduce înlesnirea oferită de introducerile în cărţile biblice, belşugul de note şi comentarii clarificatoare ale textului sfânt, metodă atât de necesară în zilele noastre când prin tendinţele prozelitiste se oferă credincioşilor, cu agresiune, şi tălmăciri eronate ale Sfintei Scripturi.
Toate acestea sunt încununarea nevoinţelor de o viaţă ale unui preabinecunoscut teolog, literat, poet şi editor - ca fost director al Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă -, personalitate care slujeşte Biserica noastră şi ca Arhipăstor, care a adus un suflu nou şi proaspăt vieţii bisericeşti nu numai în cuprinsul uneia dintre cele mai însemnate eparhii ale noastre, ci şi în ogorul întregii Ortodoxii româneşti.
Cu aceste gânduri, binecuvântăm cu îndreptăţită şi nespusă bucurie apariţia acestei noi ediţii a Sfintei Scripturi, izvodită de Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu spre slava lui Dumnezeu Celui în Treime lăudat şi spre o mai înlesnită apropiere de înţelesurile cele adevărate şi de mântuire pricinuitoare ale Scripturilor Dumnezeieşti, lucrare cu atât mai necesară şi mai de preţ astăzi, cu cât s-au înmulţit peste măsură cei care, potrivit Apostolului, „neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc... spre a lor pierzare” (2 Ptr 3, 16).

TEOCTIST
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Notă asupra ediţiei

Această versiune a Bibliei a fost întocmită prin metoda comparatistă: ediţia curentă a fost confruntată cu treisprezece versiuni reprezentative, româneşti şi străine, precum şi cu textele originale, în osteneala de a restaura, pentru Vechiul Testament, prezenţa şi autoritatea Septuagintei în tradiţia biblică românească. Aşadar, Versiunea Ebraică, accesibilă adiacent prin cele mai bune traduceri occidentale, s'a aflat în continuă şi amănunţită alăturare cu versiunea greacă, aceasta din urmă fiind reprezentată atât de tălmăcirile româneşti tipărite între 1688-1914, cât şi de textul ediţiei critice a lui Alfred Rahlfs.

Diferenţele semnificative dintre versiunile greacă şi ebraică sunt semnalate şi, după caz, comentate în notele infrapaginale.

Deşi versiunea de faţă îşi propune să calce cât mai fidel pe urmele Septuagintei, numele proprii - de persoane şi localităţi - sunt redate după Versiunea Ebraică. Actuala lor grafiere însă a ţinut seama nu numai de extracţia lor lingvistică, dar şi de actualul lor statut lexical, ştiut fiind că ele au intrat în limba română prin cea greacă şi că nu toate şi-au restaurat pronunţia originală în evoluţia limbii vorbite.

Pentru Noul Testament a fost folosită ediţia critică a lui Kurt Aland.

Ediţii biblice:

Septuaginta. Id est Vetus Testamentum graece iuxta LXX interpretes. Edidit Alfred Rahlfs. Stuttgart f.a.
The Septuagint with Apocrypha: Greek and English. Sir Lancelot C. L. Brenton. Hendrickson, 5th ed. 1995
Biblia Sacra. Iuxta Vulgatam Versionem. Vol. I-II. Stuttgart 1975
Biblia. Bucureşti 1688 (a lui Şerban)
Biblia. Blaj 1795 (a lui Bob)
Biblia. Sibiu 1858 (a lui Şaguna)
Biblia. Bucureşti 1914 (ediţia Sfântului Sinod)
Biblia. Traducere de Nicodim Munteanu, Gala Galaction şi Vasile Radu. Bucureşti 1936
Biblia. Traducere de Preoţii Profesori Vasile Radu şi Gala Galaction. Editura Fundaţiilor Regale. Bucureşti 1938
Biblia. Traducere de Patriarhul Nicodim Munteanu. Bucureşti 1944
The Holy Bible. King James Authorised Version. Oxford University Press 1977
*The New Oxford Annotated Bible. Revised Standard Version. Oxford University Press 1977
Good News Bible. Today's English Version. New York 1978
*La Bible de Jérusalem. Paris (Cerf) 1973
*La Bible. Traduction Oecuménique (TOB). Paris (Cerf) 1978
*La Bible. Traduction par Émile Osty avec la collaboration de Joseph Trinquet. Paris (Seuil) 1973
*The Interpreter's Bible. In the King James and Revised Standard Versions. With general articles and introduction, exegesis, exposition for each book of the Bible. Vol. I-XII. Arlingdon Press, New York and Nashville (USA) 1957
The Greek New Testament (critical edition) by Kurt Aland, Matthew Black, Carlo M. Martini, Bruce M. Metzger and Allen Wirgren. UBS 1975
Noul Testament. Ediţie revizuită de Pr. Prof. C. Corniţescu, Pr. Ioan Mircea, Pr. Prof. Nicolae Petrescu şi Pr. Prof. Dumitru Radu. Bucureşti 1979
Noul Testament (ediţia 1979 cu îmbunătăţiri). Bucureşti 1983
Noul Testament. Ediţia 1979 revizuită prin adnotări marginale manuscrise de Pr. Prof. Dumitru Fecioru; revăzută parţial de Pr. Prof. C. Corniţescu (foarte utilă mai ales prin sesizarea erorilor şi neajunsurilor).

Lucrări auxiliare (selectiv):

*The Interpreter's Dictionary of the Bible. Vol. I-V. Nashville, Tennessee (USA) 1990
*Pr. Prof. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă. Bucureşti 1981
*F. Vigouroux, Dictionnaire de la Bible. Vol. I-V (1-10). Paris 1926
Biblia Patristica. Index des citations et allusions bibliques dans la littérature patristique. Vol. I-V. Paris 1986-1991
*Preot Prof. Dr. Dumitru Abrudan şi Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică. Bucureşti 1994
A concordance of the Septuagint. Compiled by George Morrish. Grand Rapids, Michigan (USA) f.a.
*Studiul Vechiului Testament (pentru Institutele Teologice). Manual alcătuit de Preoţii Profesori Vladimir Prelipceanu, Nicolae Neaga, Gh. Barna şi Mircea Chialda. Bucureşti 1985
*Johanna Manley, Grace for Grace: The Psalter and the Holy Fathers. Menlo Park, California 1992
*Johanna Manley, Isaiah through the ages, Menlo Park, California 1995
*Apostolos Makrakis, Commentary on the Psalms of David. Chicago 1995
*Bruce M. Metzger, A Textual Commentary on the Greek New Testament. UBS 1975
Kurt Aland, Synopsis Quattuor Evangeliorum, Stuttgart 1978
M. Bardy, O. Odelain, P. Sandevoir, R. Séguineau, Concordance de la Bible. Nouveau Testament. Paris (Cerf) 1983
Alfred Schmoller, Handkonkordanz zum Griechischen Neuen Testament, Stuttgart 1973
*Johanna Manley, The Bible and the Holy Fathers for Orthodox, Menlo Park, California, 1990
*Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament. Bucureşti 1984

The United Bible Societies Translator's Guides / Handbooks:

*Robert G. Bratcher, To the Gospel of Matthew. 1981
*Robert G. Bratcher, To the Gospel of Mark. 1981
*Robert G. Bratcher, Eugene A. Nida, Pour l'évangile de Marc. 1961
*Robert G. Bratcher, To the Gospel of Luke. 1982
*J. Reiling, J. L. Swellengrebel, On the Gospel of Luke. 1971
*Barclay M. Newman, Eugene A. Nida, On the Gospel of John. 1980
*Barclay M. Newman, Eugene A. Nida, On the Letter to the Romans. 1973
*Paul Ellingworth, Howard Hatton, On the First Letter to the Corinthians. 1985
*Robert G. Bratcher, On the First Letter to the Corinthians. 1982
*Robert G. Bratcher, On the Second Letter to the Corinthians. 1983
*Daniel C. Arichea Jr., Eugene A. Nida, On the Letter to the Galatians. 1976
*Robert G. Bratcher, Eugene A. Nida, On the Letter to the Ephesians. 1982
*I-Jin Loh, Eugene A. Nida, On the Letter to the Philippians. 1977
*Robert G. Bratcher, Eugene A. Nida, On the Letter to the Colossians and Philemon. 1977
*Paul Ellingworth, Eugene A. Nida, On the Letters to the Thessalonians. 1976
*Robert G. Bratcher, To the Letters to Timothy and to Titus. 1983
*Daniel C. Arichea, Eugene A. Nida, On the First Letter from Peter. 1980
*Robert G. Bratcher, On the Letters from James, Peter and Jude. 1984
*C. Haas, M. de Jonge, J. L. Swellengrebel, On the Letters of John. 1972
*Robert G. Bratcher, To the Revelation of John. 1984

Lucrările marcate cu asterisc (*) se numără printre cele ce au contribuit la alcătuirea introducerilor şi notelor infrapaginale. Redactarea acestora a urmărit nu numai claritatea, ci şi concizia, în funcţie de economia spaţiului tipografic.

Versiunea e redactată în ortografia clasică a limbii române (abolită în 1953 şi restaurată parţial în 1991 de Academia Română).

Pentru sistemul de abreviere a cărţilor Sfintei Scripturi încă nu există norme precise sau un consens general; ca atare, ediţia de faţă introduce sigle mult simplificate, menite să reducă la jumătate spaţiul tipografic aferent.

Au fost puse între paranteze drepte [ ] cuvintele şi expresiile care nu există în textul original (ca fiind subînţelese), dar necesare în traducere.

Întrucât greaca veche folosea doar câteva semne de punctuaţie, elementare, traducerile au, în general, o mare libertate în a adopta o punctuaţie adecvată, aceasta variind de la autor la autor şi de la o limbă la alta. Cea din versiunea de faţă e pusă în slujba textului nou, a accentelor de conţinut, dar şi în aceea a unor cadenţe stilistice. Majuscularea sau nemajuscularea pronumelor divine s'a făcut în funcţie de calitatea şi atitudinea personajelor care le rostesc.

Ostenitorul versiunii de faţă le este profund recunoscător tuturor celor ce, de-a lungul a trei secole, au tradus sau revizuit Biblia în limba română. El s'a străduit ca neîmplinirile unora să fie corectate prin izbânzile altora şi să alcătuiască astfel un text credincios originalului şi potrivit cu vârsta de acum a limbii române, evitând atât literaturizarea, pe de-o parte, cât şi juxtalinearitatea, pe de alta. Pentru soluţiile care-i aparţin, atât în echivalenţele lexicale, cât şi în cele sintactice, îşi asumă, cu umilinţă, cuvenita răspundere în faţa lui Dumnezeu şi a cititorilor.

Cincizeci şi patru din cărţile biblice ale acestei versiuni au apărut în Editura Institutului Biblic şi în Editura Anastasia, ca ediţii de probă. Ostenitorul le mulţumeşte cu precădere celor ce, răspunzând apelului şi aşteptărilor, i-au oferit cele mai numeroase şi mai pertinente observaţii critice: preotul Anton Savelovici, doctorand în Teologie, poetul-filolog Miron Scorobete şi poetul-filolog Eugen Dorcescu.

De asemenea, mulţumiri preotului conf. univ. dr. Ioan Chirilă şi preotului drd. Anton Savelovici, care au pus la punct aparatul referenţial; primului îi aparţine şi alcătuirea Concordanţei biblice. Cât priveşte Lecţionarul, acesta i se datorează arhidiaconului prof. Mircea Oros.

Ostenitorul binecuvintează memoria preotului prof. univ. dr. Dumitru Fecioru, cel care a iniţiat această versiune, în colaborare, şi cu care ar fi urmat s'o realizeze dacă Domnul nu l-ar fi chemat la Sine înainte ca ei, cei doi, să fi alcătuit împreună prima pagină.

Mai presus de toate, însă, mulţumiri şi laudă lui Dumnezeu, pe Care ostenitorul şi L-a simţit aproape de-a lungul celor unsprezece ani de trudă pe cumpăna dintre umilinţă şi cutezanţă; El este Cel ce a făcut ca acolo unde a lipsit vrednicia să prisosească harul şi acolo unde a lipsit priceperea să prisosească osteneala. Lui fie-I slava şi închinarea, în veci!

Descriere

Biblia de la Blaj din 1795 în traducerea lui Samuil Micu reprezintă cea de-a doua versiune a Sfintei Scripturi tipărită în limba română. Textul de faţă reproduce fidel ediţia jubiliară reeditată în anul 2000 la iniţiativa episcopului Virgil Bercea şi scoasă la Tipografia Vaticana din Roma.

Cătră cetitoriu

Scriptura Sfântă, carea cu cuvânt elinesc şi Bibliia să zice, de pre limba elinească, din izvodul celor şeaptezeci de dascali, româneaşte tălmăcită, la anul 1688 în Bucureşti s-au fost tipărit, dar cu foarte întunecată şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc şi mult osibit de vorba cea de acum obicinuită, şi mai ales de graiul şi de stilul cel din cărţile besericeşti, care în toate besearicile româneşti să cetesc, şi pentru aceaea pretutindinea tuturor şi de toţi easte cunoscut şi înţeles, cât acea tălmăcire aceii Biblii mai pre multe locuri neplăcută urechilor auzitorilor easte şi foarte cu anevoie de înţeles, ba pre altele locuri tocma fără de înţeles easte, care lucru cu mare pagubă sufletească era neamului şi besearicii românilor. Afară de aceasta, aceale vechi Biblii atâta s-au împuţinat, cât foarte rar, să nu zic bun credincios creştin, ci preot, easte la carele să află, şi nici cu foarte mare preţ făr’ de mare trapăd şi osteneală nu să află, ca să-şi poată neştine cumpăra. Această pricină au fost îndemnat şi pre prealuminatul şi preasfinţitul domn Petru Pavel Aaron, arhiereul Făgăraşului şi vlădica a tot Ardealul şi a părţilor Ţării Ungureşti, cât toată S. Scriptură pre limba românească însuşi o au tălmăcit, ci încă mai lipsindu-i mâna şi îndreptarea cea mai de pre urmă, Tatăl Ceresc bine au voit a-l chema la veacinica odihnă, şi aşea acea tălmăcire, numai pre nişte hârtii scrisă, nesăvârşită şi nedată la lumină au rămas, dintre care hârtii după aceaea, pentru multele mutări din loc în loc, unele s-au pierdut. Deci, ca stilul şi aşezarea graiului întru aceaeaşi Biblie să nu fie osibit, puindu-se unele dintru acea tălmăcire, altele dintru a altuia, s-au socotit ca toată Bibliia de unul cu aseamenea stil şi aşezare a graiului să se tălmăcească. Deci, având eu îndeletnicire, m-am îndemnat să mă apuc de atâta lucru şi să îndreptez graiul Bibliei ceii mai dinainte româneaşte tipărită, iară mai vârtos întru adevăr pociu să zic că mai ales Testamântul cel Vechiu mai mult de Nou de pre cel elinesc a celor şeaptezeci de dascali l-am tălmăcit, care lucru al mieu Măriia sa, prealuminatul şi preasfinţitul domn IOAN BOB, vlădica a toată Ţara Ardealului şi al părţilor Ţării Ungureşti şi al Făgăraşului episcop, iară al mieu prea bun părinte, nu numai l-au ajutat şi l-au ocrotit, ci bine au voit şi la sine a-l lua, şi ca un bun păstoriu pururea priveghitoriu împregiurul turmei şi cu deadinsul străduitoriu şi grijitoriu de mântuirea sufletelor celor de la marele şi întâiul arhiereu, Hristos Dumnezeu, lui încredinţate, bine ştiind că cea mai mare şi mai întâia detorie a păstoriului sufletesc easte propoveduirea cuvântului lui Dumnezeu, pentru aceaea şi Măriia sa, preasfinţitul arhiereu, ca celui ce nimic mai iubit şi mai dorit nu easte decât înmulţirea cunoştinţăi dumnezeieşti şi mântuirea sufletelor şi binele cel de obşte al besearicii şi folosul neamului şi al patriei, a căruia temeiul şi creaşterea easte adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu, carea în Sfânta Scriptură să cuprinde şi de acolo să învaţă; deci, vrând ca mai fierbinte şi mai desăvârşit să-şi plinească şi această mare detorie a chemării sale, bine au voit ca să dea la lumină această Sfântă Scriptură, ca aşea la toţi şi pretutindinea să se vestească şi să se propoveduiască cuvântul şi cunoştinţa lui Dumnezeu. Însă mai înainte, cu multă a sa luare de samă şi osteneală, şi singur bine socotindu-o şi şi cu bărbaţi învăţaţi, cu amăruntul şi – cum să zice – din fir în păr cercându-o şi cernându-o şi cu cea elinească a celor şeaptezeci de dascali şi cu cea veachie românească alăturându-o, unde au trebuit o au îndreptat, ca întru toate să fie aseamenea şi întocma izvodului elinesc a celor şeaptezeci de dascali. Încă, pentru mai bun înţeles, o au luminat pre unele locuri şi cu note şi însemnări dedesupt puse şi pre de laturi, cu paraleale sau însemnarea locurilor unde în S. Scriptură despre acel lucru să mai află scris, precum şi la începutul fieştecărui cap, cu tâlc, care pre scurt spune ce să cuprinde întru acelaşi cap, şi la fieştece carte cu cuvânt înainte, care arată pre scriitoriu şi vreamea şi scoposul şi pricina cărţii şi ceale împrotivă le împrăştie, afară de aceastea şi la începutul Bibliei mai înainte cu frumoase prolegomena o au înzăstrat şi o au îmbogăţit, care toate mare lumină şi învăţătură dau cetitoriului. Întru acest chip isprăvită, în Tipografiia Seminariului Dieţezan al Episcopiei sale, pentru folosul besearicii a tot neamul românesc a să tipări au poruncit.

Iară, o, iubite cucearnice cetitoriu, am voit a-ţi aduce aminte că doară şi acum întru unele locuri ţi să va părea întunecat graiul, ci pentru aceaea să nu te sminteşti, nici să te pripeşti a vinovăţi şi a defăima lucrul, că întunecarea aceasta şi dintru aceasta vine, că noi nici pentru mai luminat înţeles am vrut de la noi nici măcar un cuvânt cât de mic să băgăm în S. Scriptură, ci ne-au fost voia ca întru toate să rămâie întru curăţeniia sa şi întru tot adevărul său, după cum easte în cea elinească. Aceasta easte pricina întunecării întru unele locuri, că foarte anevoie easte luminat şi cu chiiar înţeles de pre o limbă a tălmăci pre altă limbă, nici un cuvânt adăogând şi ţiind idiotismii limbii ceii dintâiu, că fieştecare limbă are osibiţi ai săi idiotismi. Ci tu, cucearnice cetitoriule, toate le ia în parte bună şi te foloseaşte cu această a noastră osteneală spre mai mare laudă a lui Dumnezeu şi a Sfintei Besearici creaştere şi a sufletului tău mântuire, că acesta easte scopul ostenealii meale, carele sânt al tău cătră Dumnezeu rugătoriu, smeritul întră ieromonaşi,

Samuil Clain,
din Mănăstirea Sfintei Troiţă de la Blaj.

Cuvânt înainte la Sfânta Scriptură

Doao lucruri să cuvine a să arăta aici. Întâiu, cum că S. Scriptură easte de la Dumnezeu şi să se răspundă la ceale ce împrotivnicii împrotivă aruncă, arătând de nimic bârfealele lor. A doao, cum că Scriptura până la noi nevătămată şi nestrămutată au venit.

Sfânta Scriptură easte de la Dumnezeu.

Înainte de toate trebuie să arătăm cum că S. Scriptură easte de la Dumnezeu, şi aceaea, precum Dumnezeu o au dat, nestrămutată şi nevătămată până la noi au ajuns.

Părţile S. Scripturi sânt doao: Testamântul cel Vechiu şi cel Nou. Testamântul cel Vechiu, care Dumnezeu cu jidovii l-au făcut, cuprinde istoriia lucrurilor care cu ei înainte de venirea lui Hristos s-au întâmplat şi prorociile ceale ce mai înainte spunea venirea lui Hristos, şi împreună şi ceale ce sânt de lipsă la îndreptarea năravurilor. Testamântul cel Nou de la întruparea lui Hristos înceape şi să alcătuiaşte din patru Evanghelii, din Faptele Apostolilor şi din Scrisorile lor.

Zicem, dară, că Scriptura cu adevărat easte sfântă şi de la Dumnezeu însuflată, şi aceasta mai vârtos pentru aceaea că toţi haractirii şi toate seamnele şi însuşirile descoperirei ceii adevărate şi dumnezeieşti întru sine le are. Aceastea sânt temeiurile ceale mai dintâiu ale credinţei ceii adevărate, cum că easte un Dumnezeu, Carele toate le ocârmuiaşte, sufletul easte nemuritoriu şi omul are volnicie şi altele aseamenea, care de învăţătura cea sânătoasă nevătămată, drept, după legile firei ceale noao cunoscute să ţin. Minunile ceale înaintea a nenumărată mulţime de oameni făcute, care nici într-un chip nu să pot arăta mincinoase, de vreame ce Moisi pre tot norodul îl aduce mărturie a minunilor sale, ca nimic să nu zic de ceale ce Iisus Navi şi prorocii au făcut. Aceia cărora s-au făcut descoperirea au fost oameni fără prihană, cu viiaţă bună, neiubitori de mărire deşeartă, şi pentru aceaea nici un prepus nu poate să fie că au vrut să înşeale, ba încă sânt întru ei toate acealea care pot să facă credinţă.

S. Scriptură easte ca o carte trimisă de la Dumnezeu, prin mâinile prorocilor şi a apostolilor, care aiavea arată pre începătoriul său. Şi mai întru acel chip Scriptura Dumnezeiască să zice, cum şi cărţile împărăteşti să zic, ori cu mâna împăratului fie scrise, sau măcar de el adeverite şi cu peceate împărătească întărite, aşea Dumnezeiasca Scriptură, cum frumos zice S. Augustin, Cuv. 2 în Psalm 90: „Din cetatea aceaea de unde nemernicim, până la noi au venit”, cu peceate dumnezeiască sânt întărite, adecă cu nenumărate minuni şi prorocii. Pentru aceaea, acelaşi S. Părinte, cartea 12, De cetatea lui Dumnezeu, scrie: „Credinţa Scripturei minunată vrednicie de crezemânt cu bună vrednicie are în lume şi întru toate neamurile de care, cum că vor creade ei, întră altele care au zis, cu adevărată dumnezeire mai înainte au spus”. Scriptura însaşi agoniseaşte şie credinţă cu mărimea lucrurilor. Graiul easte tocma vreadnic de Dumnezeu, care şi cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi pot a-l înţeleage: de tot ce easte rău să feresc, ceale ce sânt bune le poruncesc. Şi mai pre urmă, întră atâta osibire şi înălţime a lucrurilor minunată easte unirea a atâţa scriitori! Scrisorile apostolilor întăresc pre scrisorile prorocilor şi aşijderea a prorocilor pre ale apostolilor. Amândoao Scripturile aceastea, şi cea Veachie şi cea Noao, Dumnezeu în multe chipuri ale Sale le-au cunoscut, cu minuni şi întâmplări luminate le-au întărit.

Că cine nu să va minuna că lumea cea învăluită de neştiinţă şi de ceaţa deşeartei credinţă, fiindcă un norod carele era într-un unghiu întunecat al pământului, carele cum să cuvine cu cucernicie cinsteaşte pre Dumnezeu, şi tocma înalte cugetă de Dânsul şi de toată rătăcirea curate, carele întru sine are închipuită icoana faptei ceii cu adevărat bune, şi toate ceale bune de la Dumnezeu creade că le ia, legii Lui să supune, pre El povăţuitoriu Îl urmează? De unde au luat israilteanii această cunoştinţă a lui Dumnezeu şi în ce chip întru atâta vreame o au ţinut, atâta cât neamurile ceale vecine şi împăraţii cărora de multe ori au fost supuşi slujba şi închinăciunea unui Dumnezeu adevărat din inimile lor de tot nu o au putut ştearge? Au nu sânt aceastea mare dovedire cum că descoperirea cea dumnezeiască, de carea aici cercăm, unuia acestui norod au fost încredinţată? Pentru aceasta cărţile aceastea o dumnezeire suflă, nu părtinesc dezmierdărilor oamenilor, nu slujesc mândriei şi trufiei lor, nici ştiinţăi ceii deşearte, ci mai vârtos toate dezmierdările ceale necuvioase, trufiia şi poftele le gonesc. Despre Dumnezeu pururea cum să cuvine grăiesc, mărirea Lui o caută totdeauna şi pretutindinea învaţă şi poruncesc viiaţă cuvioasă şi de toată înşelăciunea curată, cucerniciia, dreptatea, înfrânarea, cumpătarea şi alte fapte bune. Scriitorii, carii în osibite vremi au scris aceaste cărţi, de la acelaşi Duh fiind însuflaţi, cu aceaeaşi întocmire a graiului au scris, îndemnând spre faptele ceale bune şi îngrozind de cătră ceale reale, nu cu teamere grăind, ca cum s-ar îndoi, ci cu stătornicie şi cu îndrăzneală, nici o îndoială având de credinţa sa, ca nişte organe şi slujitori a Sfântului Duh. Aceastea şi alte multe aşea dovedesc dumnezeirea Scripturei, cât omenească împreună şi dumnezeiască vârtute şi puteare au a face pre necredincioşi să crează.

Întru acest chip au făcut şi scriitorii cei vechi besericeşti şi au arătat că Scriptura face şie credinţă şi cum că cărţile Sfintei Scripturi de la Dumnezeu sânt însuflate, de vreame ce multe prorocii sânt în Scriptură, care de airea nu au putut să fie, ci numai de la Dumnezeu, pre care prorocii plinirea le-au întărit a fi adevărate.

Iară cum că S. Scriptură easte de la Dumnezeu însuflată din multe locuri ale Sfintei Scripturi să adevărează. Ci, pentru scurtarea vremii, noi aici numai trei vom aduce: 1) în Evangheliia Sfântului Luca, cap 1, stih 70, să ceteaşte: „Precum au grăit Dumnezeu prin gura sfinţilor celor din veac proroci a Lui”; 2) S. Pavel cătră Timoteiu 2, cap 3, stih 16, zice: „Toată Scriptura de Dumnezeu easte însuflată”; 3) S. Petru în cartea 2, cap 1, stih 21, aşea scrie: „Că nu prin voia oamenilor s-au făcut cândva prorocie, ci fiind luminaţi de Duhul Sfânt au grăit oamenii cei sfinţi a lui Dumnezeu”. Sfinţii Părinţi şi învăţătorii besearicii toţi cu un cuget şi cu o gură mărturisesc că Sfânta Scriptură easte cuvântul lui Dumnezeu şi de Dumnezeu însuflată, dintră carii aici numai pre trei vom numi: 1) S. Teofil, episcopul Antiohiei, cartea 2, Cătră Autolic, aşea scrie: „Oamenii lui Dumnezeu plini de Duhul Sfânt şi de la Dumnezeu însuflaţi… au fost organele lui Dumnezeu, de la Carele luând înţelepciune, au prorocit de zidirea lumii şi de cealealalte de toate”; 2) S. Atanasie, în Cuvântul de întruparea Cuvântului, scrie: „Cărţile ceale de Dumnezeu însuflate, scrise în multe locuri, învaţă aceastea”. Şi în Cartea cătră Marchelin, cap 2, zice: „Toată Scriptura noastră, o, fiiule, şi cea Veachie şi cea Noao, de la Dumnezeu easte însuflată”; 3) S. Grigorie Nisis, Cuv. 6 împrotiva lui Eunomie, scrie „Toate oricâte le grăiaşte S. Scriptură sânt cuvintele Duhului Sfânt. Drept aceaea, de la Dumnezeu fiind însuflaţi prorocii, cu putearea Duhului Sfânt să însuflă, pentru aceaea toată Scriptura de la Dumnezeu însuflată să zice”. Aceastea acum, despre însuflarea dumnezeiască cu carea s-au scris S. Scriptură, ajungă, numai atâta mai aduc aminte, cum că jidovii, de la care am luat noi, creştinii, cărţile Scripturei şi carii de atâtea veacuri le-au păzit, sânt vrăjmaşi numelui creştinesc şi lor mult le ajuta ca să acopere şi să şteargă cărţile prorocilor, care foarte mult îi arată pre ei rătăciţi, însă şi ei cărţile aceastea adevărate le cunosc şi în toată lumea le poartă şi le cinstesc.

Să arată cum că Scriptura până la noi nestrămutată şi nevătămată au venit.

Fiindcă necredincioşii nu pot tăgădui cum că în Dumnezeiasca Scriptură nu sânt toţi haractirii şi toate însuşirile dumnezeieştii descoperiri, zic că cu lungimea vremii s-au strămutat şi s-au stricat ceale cinci cărţi, şi cărţile ceale însemnate cu numele prorocilor nu sânt de Moisi sau de proroci scrise, de vreame ce cărţile lui Moisi şi ale prorocilor împreună cu besearica şi cu cetatea au ars, ci cărţile aceastea care acum le avem, după robiia Vavilonului, Esdra nu numai a doao oară, cum să creade, le-au scris şi în rând le-au aşezat, ci el le-au şi alcătuit întru acest chip cum acum sânt, şi aşea Esdra easte făcătoriul lor, nu Moisi, nu Iisus Navi sau David, au prorocii. Mai zic încă cum că pre vreamea împăratului Iosie nici o carte de a legii lui Moisi nu au fost, afară de una, carea Helchiia, arhiereul, în besearică o au aflat şi înaintea norodului o au cetit, şi doară din capul arhiereului aceluia scornită.

Cearcă încă cum poate fi ca cărţile aceastea întru atâta vreame întregi şi nestrămutate să fie rămas, mai ales după ce limba jidovească au încetat a fi mai mult în vorba cea de toate zilele, nu numai la norod, ci şi la cei învăţaţi. Şi zic că numai nişte fărmituri şi părticeale ale Scripturei au rămas, dar nu sânt întregi scripturile, care lucru din osibirea graiului şi din poftoririle ceale multe şi din povestirile ceale mutate din locul său să poate judeca. Fără de aceaea, sânt multe parintesuri care întunecă înţelesul şi alte graiuri multe de aceastea, care, de la osibiţi scriitori adaose, au strămutat înţelesul cel dintâiu.

Aceastea sânt armele ceale mai alease ale vrăjmaşilor, cu care să nevoiesc să înfrângă credinţa cea dumnezeiască a Sfintei Scripturi. Însă aceastea de multe ori de nimic le-au arătat oamenii cei învăţaţi şi evlavnici, cât aici nu ar fi lipsă să stăm a răspunde şi a le arăta mincinoase. Că ceaea ce zicea mai întâiu, adecă cum că Scriptura cu lungimea vremii au trebuit să se strămute, purtării de grije ceii dumnezeieşti mare strâmbătate fac, ca cum Dumnezeu nu ar fi avut grije să păzască descoperirea cea de lipsă oamenilor spre mântuire, întru carea stă capul cucerniciei. Nu ne teamem noi că iubirea de oameni cea dumnezeiască nu va purta grije de rânduiala cea hotărâtă firii, aşea nu ne teamem cum că dumnezeiasca înţelepciune va lăsa ca S. Cărţi, întru carea să cuprinde slujba lui Dumnezeu şi îndreptarea vieţii, să se ameastece şi să se strice cu pierzetoare şi urâte greşeale, şi, precum de adevărul Lui, aşea şi de bunătatea şi de înţelepciunea Lui nu putem să ne îndoim. Au, doară, S. Scriptură în greşeale şi în rătăciri pierzătoare ne duce pre noi, pre carii Dumnezeu au voit să ne înveaţe adevărul şi calea vieţii? Că întru acest loc nu grăim de greşeale mai mici, care nici credinţa, nici viiaţa cea bună nu o vatămă. Că ar fi trebuit de pururea şi necurmată minune să fie ca să nu să întâmple vreo greşeală şi mai mică, carea ori din neluarea-aminte a scriitorilor, ori din osibite scrisori sau dintr-alte pricini au putut să se întâmple. Drept aceaea, deaca parentesele, deaca însămnările ceale de la margini au întrat în S. Scriptură, deaca rândul vremilor aorea să veade turburat şi mutat, ori pentru că mai înainte să spun unele lucruri, ori pentru că să poftoresc, ci aceastea nimic din întregimea şi din curăţeniia şi adevărul Sfintelor Cărţi nu scad.

Însă şi pricini cuvioase sânt pentru care s-au făcut aceaste mutări, de să pot zice mutări. Că ceale ce mare ajutoriu aduc la mântuire mai adânc trebuie să se înfigă în minte, ca să nu să facă silă adevărului lor şi ca nu oamenii să zică că nu le-au putut şti, pentru aceaea de multe ori au fost lipsă să se poftorească. Parentesurile şi unele lucruri şi cuvinte dintr-un loc într-altul s-au mutat pentru mai bună înţeleagerea tuturor. Iară de easte sau să pare a fi în vremi sau în locuri vreo osibire, aceasta arată cum că ceale ce le-au scris scriitorii cei de Dumnezeu însuflaţi nu de la alţii le-au împrumutat, însă osibirea acestora lezne o împacă tălmăcitorii.

Iară în zădar cearcă cum au putut veni aceaste cărţi întregi şi nestrămutate până la noi, de vreame ce Dumnezeu ştie şi poate păzi facerea Sa, şi în multe chipuri au putut aceasta să fie. Că, întâiu, Sfintele Cărţi s-au pus în besearică şi cu bună pază s-au ţinut. A leviţilor detorie era ca să înveaţe pre norod leagea şi să o ţie, foarte cu mare grije şi luare aminte şi cu credinţă s-au scris, nu era cu putinţă şi leagea oprea pre ei ori a adaoge, ori a scădea, fără numai doară pentru tâlcuirea de s-au făcut aorea ceva aseamenea de la scriitori sfinţi şi de Dumnezeu însuflaţi, şi aceasta din porunca lui Dumnezeu. De ar fi îndrăznit cineva într-adins să strămute aceaste cărţi, îndată toţi ar fi năvălit asupra lui şi ca pre un amăgitoriu şi înşelătoriu l-ar fi pedepsit. Iară după împărăţiia lui Solomon, fiind israilteanii în doao părţi osibiţi, de ar fi ispitit o parte ceva a muta, ceaealaltă parte îndată ar fi strigat. Cu mai mare nevoinţă şi cinste era jidovii cătră Sfintele Cărţi decât împrotiva poruncii lui Dumnezeu să îndrăznească a le strămuta, atâtea cărţi pretutindinea împrăştiiate şi înaintea ochilor tuturor puse şi în mâinile tuturor nicidecum nu s-ar fi putut strămuta şi nimene să nu fie strigat împrotivă.

Iară ce zic de Esdra şi-şi închipuiesc cum că toate cărţile, la stricarea Ierusalimului şi a besearicii carea s-au făcut de Navohodonosor, au ars easte tocma de nimic şi fără de nici un temeiu. Au Ieremie, Iezechiil, Daniil şi cei trei coconi nu cetea Sfânta Scriptură? Au Zorovavel, carele au adus în Palestina pre cei robiţi şi au făcut oltariu după Leagea lui Moisi, nu au avut Cartea Legii? Ce, când Esdra înaintea norodului au cetit Cartea a doao Legii, au atunci au alcătuit el această carte? De unde, dară, easte aşea osibit graiu în Scripturi, deaca unul şi acelaşi au alcătuit şi au scris toate cărţile Scripturei? Drept aceaea, easte de râs vreadnică bârfirea celor ce zic cum că Esdra sau arhiereul Helchiia sau oricine altul au alcătuit toate cărţile Sfintei Scripturi. Ci măcar de le-am îngădui lor aceasta, ce ar face, de vreame ce haractirii şi însuşirile descoperirei dumnezeieşti întru acealea strălucesc, ori de cine fie alcătuite? Dar cum că Moisi easte alcătuitoriul şi scriitoriul celor cinci cărţi, care greceaşte să zic Pentateucos, David al psalmilor, măcar a celor ce să scriu supt numele lui, şi prorocii a cărţilor care numele lor au, easte lucru adeverit şi de sinagoga jidovilor, şi de besearica creştinească, şi din învăţătura cea de pururea, care lucru mai pre larg îl vom arăta când despre fieştecare carte deosebi vom grăi.

Şi cu adevărat şi cărţile altor scriitori, carii nu au fost de la Dumnezeu însuflaţi, nu de airea le ştim şi le creadem că sânt ale acelor ale cărora nume poartă, fără numai din consensul oamenilor celor ce pre vremile acealea când s-au scris, sau curând aproape, au trăit, carii cu o gură zic că sânt aceale scrisori ale acelora a cărora nume poartă. Aşea cărţile lui Aristotil şi ale lui Platon zicem că sânt ale lor, pentru că cei ce curând au fost după ei le-au cunoscut şi le-au ţinut că au fost ale lor, cum învaţă S. Augustin, cartea 31, Asupra lui Faustin, cap 6: „Nu de airea noi şi în cărţile păgâneşti ştim pre scriitori, fără numai din consensul cel de obşte şi din mărturisirea celor ce au fost înainte de noi. De unde ştiu oamenii că sânt cărţile lui Platon, ale lui Aristotil, ale lui Ciceron, fără numai din mărturisirea cea de pururea a vremilor care şieşi şi-au urmat”. Însă într-acest loc mare price avem noi cu înnoitorii. Că aceştia zic că trebuie să meargem la cea dinlăuntru mărturie a Sfântului Duh şi la însăşi Scripturile, şi din eale să ştim cum că cu adevărat cartea easte dumnezeiască. Ci niciodată pre aceia nu-i vor face să crează că Scriptura easte dumnezeiască, carii au îndoială de dumnezeirea aceasta, până când nu vor alerga la învăţătura şi la judecata besearicii.

Că nimene din singură Scriptura, după ce au chemat pre Duhul Sfânt, niciodată nu au judecat care sânt cărţi canoniceşti. Mărturisim noi că amândoao mărturisirile, adecă cea dinlăuntru, carea vine de la S. Duh, şi cea din afară, carea easte consensul besearicii şi învăţătura cea de pururea, trebuie împreună să se unească. De lipsă easte însuflarea Sfântului Duh, dar noi nu ştim aceaea fără numai când să uneaşte cu mărturisirea cea din afară, a besearicii. Aceaste mărturisiri nu strică una pre alta, ci întăreaşte, precum lumina cea firească cu carea osibim ce e adevărat de ce nu e adevărat, îndreptarea şi învăţătura cea din afară nu o lapădă, ci mai vârtos o pofteaşte.

Ci zic împrotivnicii: „Aşeadară, cel mai de jos judecă de cel mai de sus, şi credinţa noastră despre cărţile canoniceşti mai pre urmă razămă în mărturisirea besearicii, şi aşea credinţa noastră despre Scripturi omenească va fi, nu dumnezeiască”.

Iară noi tăgăduim aceasta, şi nu bine să închie, că singur adevărului dumnezeiesc, cum de la besearică ni să pune înainte, creadem, şi aceaeaşi îndreptare a creaderii avem carea prorocii şi apostolii au avut, carii credinţa sa o răzâma întru adevărul dumnezeiesc cel descoperit lor. Când să face price despre vreo carte, oare easte canonicească, au ba, vreadnică de credinţă dovedire şi mărturie despre aceaea din consensul şi din judecata besearicii să ia. Aceasta easte păzitoare credincioasă amânduror Testamânturilor, adecă a legăturii ceii dumnezeieşti, carea ei ca un odor s-au încredinţat şi s-au dat să o păzască. Pentru aceaea, frumos grăiaşte S. Augustin, cartea 18, De cetate, cap 4: „Scriitorii noştri, întru carii canonul Sfintelor Scripturi să sfârşeaşte şi să hotăreaşte, când au scris acealea, nu puţini în şcoale, cu pricitoare întrebări grăitori, ci în ţarini şi în oraşe, cu cei învăţaţi şi cu cei neînvăţaţi, atâtea şi aşea de multe noroade au crezut că Dumnezeu lor sau prin ei au grăit”.

Ci iarăşi cearcă în ce chip au putut şti besearica că această carte easte dumnezeiască şi canonicească, de vreame ce ceale ce să cuprind în Testamântul cel Vechiu aşea departe sânt de vremile noastre, cât nu să poate şti, oare, acealea într-atâta vreame întregi şi limpezi au venit la noi?

Răspundem: prin învăţătorii şi prin păstorii cărora s-au încredinţat îndreptarea şi învăţătura credincioşilor ni s-au făcut noao aceasta cunoscută. Şi măcar de besearicii nu să fac noao descoperiri, însă pentru aceaea poate şi după multă vreame să cunoască şi să ştie care sânt adevărate şi dumnezeieşti cărţi, precum şi mai înainte au ştiut, după ce lucrul cu deadinsul l-au cercat, şi din paradosis, adecă din trădaniia cea de pururea şi necurmată, au putut judeca cum că cărţile ceale deuterocanoniceşti sânt adevărat dumnezeieşti. Măcar că doară aceaste cărţi în vremile ceale de la începutul besearicii nu pretutindinea au fost numărate întră ceale canoniceşti, însă aceastea de la jidovi au venit la creştini, şi creştinii pre acealea ca pre nişte cărţi de tot eresul şi de toată rătăcirea slobode le-au priimit şi folositoare le-au judecat ca să se cetească în besearici, spre învăţătura şi zidirea credincioşilor.

Afară de aceasta, de la începutul besearicii creştineşti, mai toţi S. Părinţi dintr-însele, ca din nişte cărţi dumnezeieşti, au luat şi au adus mărturiie, ba încă şi însaşi toată besearica, ca nişte cărţi dumnezeieşti, împreună cu cealealalte dumnezeieşti Scripturi, au rânduit să se cetească în besearică, cum anume să va arăta unde să vor pune cărţile aceastea care să zic deuterocanoniceşti.

Cărţile Legii Vechi sânt scrise de la aceia carii au fost mărturii acelor ce au scris, cum sânt cărţile lui Moisi, a lui Iisus Navi, a lui Esdra, sau de cei ce au fost foarte aproape de vremile acealea în care s-au făcut lucrurile care le-au scris, precum toate alte istoriceşti cărţi. Nici au putut fi alt lucru mai luminat mărturie a dumnezeieştii descoperiri decât atâtea şi aşea de mari minuni care, înaintea norodului jidovesc, Moisi, Iisus Navi, Samuil şi prorocii le-au făcut. Însă cărţile Legii Vechi în osibite vremi sânt scrise, ca cu lungimea vremilor necredinţa norodului celui îndărătnic şi cu totul înecat întru lucrurile ceale văzute să se domolească prin minunile ceale multe şi prin prorociile cu care adevărurile ceale descoperite, şi mai vârtos ceale ce era despre venirea lui Mesie, să cădea să se întărească. Ci aceasta pururea au purtat de grije Dumnezeu, ca lucrurile pre aceale vremi să se scrie în care s-au făcut, sau curând după aceaea, când încă să ţinea aminte. Drept aceaea, aceia le-au scris şi le-au priimit, carii acealea bine le-au ştiut, şi aceia la cei după ei ca o moştenire scumpă le-au trimis. Testamântul cel Vechiu cu necurmată trădanie a norodului jidovesc, precum cel Nou cu a norodului creştinesc, au fost ţinut. Cărţile aceastea decât toate altele sânt mai vechi, aceastea singure sânt din toată vechimea, din care învăţăm cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi închinăciunea Lui cea adevărată. Aceaste cărţi norodul întreg totdeauna întru mare cinste le-au avut, că credea cum că întru acealea easte pusă mărirea şi fericirea neamului său. Acest unul norod au fost carele de la începutul său au cunoscut pre Dumnezeu, Făcătoriul ceriului şi a pământului. Cărţile, care eghipteanii, haldeii şi elinii le ţinea dumnezeieşti, cu vreame au perit, numai singuri jidovii temeiul legii şi al credinţii sale, precum de la început l-au avut, l-au ţinut. Încă şi acum, mai în toate părţile lumii râsipiţi, ţin şi poartă aceaste cărţi, măcar că aceaste cărţi foarte luminat părtinesc creştinilor. Ci despre dumnezeirea Scripturei, până acum. Să vedem acum oare în ce limbă s-au scris S. Scriptură?

În ce limbă s-au scris S. Scriptură?

Zicem că Sfânta Scriptură cea Veachie în limba jidovească s-au scris, afară de puţinteale cărţi care greceaşte s-au scris. Cea Noao greceaşte s-au scris. Că fiindcă jidovii osibită a sa limbă avea, şi Dumnezeu prin proroci lor le grăia, în limba jidovească carea ei o înţelegea le grăia. Această limbă jidovii până la vreamea robiei Vavilonului o au ţinut, apoi, în robie fiind mestecaţi cu haldeii şi supuşi lor, au priimit limba haldeiască. După aceaea, Alexandru cel Mare, împăratul grecilor, biruind pre Darie, împăratul perşilor, toată Asiia o au supus împărăţiei greceşti, şi pre vreamea împăraţilor greceşti, carii în tot chipul să nevoia să facă pre jidovi ca să vorbească greceaşte, jidovii, de nu tocma toţi, dar cea mai mare parte, au priimit limba grecească. Pentru aceaea să zice că cărţile Sfintei Scripturi, ceale pre vreamea aceaea scrise, greceaşte s-ar fi scris, nu jidoveaşte. Aşea easte Înţelepciunea lui Solomon şi cărţile Macaveilor.

Testamântul cel Nou în limba grecească s-au scris, care limbă pre vremile acealea şi la răsărit şi la apus de obşte era. Vreau unii cum că Evangheliia Sfântului Mateiu şi Cartea Sfântului Pavel cătră evrei ar fi scrise jidoveaşte. Ci de s-au şi scris jidoveaşte, care lucru deplin nu să dovedeaşte, izvodul cel jidovesc au perit şi acum numai cel grecesc easte.

Cărţile Legii Vechi, cu mulţi ani înainte de venirea lui Hristos, de pre limba jidovească s-au tălmăcit pre limba grecească, a căriia tălmăciri istorie o scrie Aristeiu, boiariu mare a lui Filadelf, împăratul Eghiptului, carele, cum unii socotesc, însuşi ca cel ce au fost de faţă tot lucrul l-au văzut. Acesta scrie că împăratul Eghiptului, Ptolomeiu Filadelf, căutând tot fealiul de cărţi de pretutindinea ca să-şi împodobească biblioteca sa la Alexandriia, Dimitrie Falereu, pre carele-l puseasă mai mare preste bibliotecă, l-au îndemnat să trimiţă la Eleazar, arhiereul jidovilor, solie de cinste cu cărţi şi cu daruri, ca să-i trimiţă Sfintele Cărţi la el, împreună cu bărbaţi înţelepţi şi învăţaţi, carii să le poată tălmăci în limba elinească. Eleazar, cu cinste, cum să cuvinea, priimind soliia împăratului de la Eghipt, au adunat săbor şi, din fieştecare neam alegând şease bărbaţi învăţaţi, împreună cu Sfintele Cărţi au trimis la împăratul în Eghipt şeaptezeci şi doi de dascali, carii şi limba jidovească şi cea elinească foarte bine o ştiia.

Împăratul cu mare bucurie i-au priimit şi în şeapte zile tot i-au ospătat şi, puindu-le întrebări învăţate, au ispitit înţelepciunea lor. După aceaea i-au trimis în ostrovul Faros, carea era departe de la Alexandriia cale de şeapte zile, unde fără de învăluială şi fără de gâlceavă să poată săvârşi tălmăcirea Sfintei Scripturi. Acolo, cum scrie S. Iustin, din porunca împăratului, ca să cunoască adevărul tălmăcirei, fieştecarele în osibită chilie au fost închis şi, în şeaptezeci şi doao de zile în care au săvârşit tălmăcirea, unul cu altul n-au vorbit. După aceaea, împăratul, chemând pre preoţii şi pre boiarii jidoveşti (că foarte mulţi jidovi era în Eghipt) ca să judece oare bine şi cu credinţă au tălmăcit, s-au aflat că toţi într-un chip şi tocma cu acealeaşi cuvinte au tălmăcit, şi jidovii de pre izvodul acela şi-au scris şie Scriptura, iară izvodul cel de cei 72 de dascali tălmăcit împăratul în biblioteca sa l-au pus să se ţie, iară pre tălmăcitori, cu mari daruri dăruindu-i, i-au slobozit să meargă acasă.

Această istorie nu cu mult mai târziu o au spus şi Aristovul, om jidov, în cartea 1, Cătră Ptolomeiu Filomitor, cap 4, după aceaea Iosif Flavie, în cartea 12, De lucrurile ceale vechi ale jidovilor, cap 2, Filo, în cartea 2, De viiaţa lui Moisi, Talmud şi mulţi rabini. Întră creştini: S. Iustin Mucenicul; S. Ireneu, cartea 3, Asupra eresurilor, cap 25; Tertulian, în Apolog., cap 18; S. Climent Alexandreanul, în cartea 1, A Stromateon; S. Chiril Ierusalimneanul, Catih. 4; Eusevie Chesăreanul, cartea 8, De gătirea Evangheliei, cap 1; S. Epifanie, De măsuri şi de cumpeni; S. Ioan Gură de Aur, Cuv. 4 în Facere; S. Augustin, în cartea 2, De învăţătura creştinească, cap 14, şi în cartea 18, De cetat., cap 42; Teodoret, în Cuvânt înainte la Cartea Psalmilor. Iară unora mai dincoace li să pare cum că această istorie nu ar fi fost aşea, ci oricine au tălmăcit Sfânta Scriptură de pre limba jidovească pre limba elinească, carea tălmăcire cetindu-o şi ispitindu-o Sinedrionul, adecă săborul cel mare al jidovilor, carea era din 72 de oameni mai de frunte şi învăţaţi, o au aflat dreaptă şi credincioasă şi, întărindu-o, o au dat jidovilor carii greceaşte vorbea, ca cu aceaea să se folosească. Iară s-au zis Bibliia celor şeaptezeci de dascali ai săborului, pentru că aceia o au adeverit.

Cearcă unii să ştie, oare tot Testamântul cel Vechiu, care jidoveaşte era scris, s-au tălmăcit cu acest prilej, au numai ceale cinci cărţi ale lui Moisi. Ci cei mai mulţi şi mai învăţaţi zic că toată Scriptura jidovească o au tălmăcit, măcar de să zice că Leagea o au tălmăcit, că prin Leage să înţeleg toate cărţile Scripturei care sânt în canonul jidovesc. Aşea zic Iustin, Ireneu, Tertulian, Climent Alexandreanul, Eusevie, Teodoret.

Ci oricum să fie fost tălmăcirea aceasta, aceasta cu adevărat să ştie că s-au făcut cu mult mai înainte de venirea lui Hristos, aceasta o cetea jidovii carii să zicea elineşti, pentru că elineaşte vorbea. Apostolii, mărturiile care din Testamântul cel Vechiu le aduc, dintr-această a celor şeaptezeci de dascali tălmăcire o scriu. Aceasta besearica la săboarăle a toată lumea o au cetit şi, ca dintru o adevărată S. Scriptură, dogmele credinţei le-au adeverit şi le-au întărit, aceasta S. Părinţi o au cetit şi o au tâlcuit şi cu aceasta au adeverit şi au întărit învăţăturile sale, aceasta toate neamurile creştine, la începutul Legii Noao, ca pre o adevărată dumnezeiască Scriptură în limbile sale o au tălmăcit, aceasta easte Scriptura carea toată besearica Răsăritului pururea o au ţinut şi astăzi o ţine.

În câte părţi să împărţeaşte S. Scriptură?

Cărţile Sfintei Scripturi mai întâiu să împart în doao părţi, precum şi mai înainte s-au zis, adecă în Testamântul cel Vechiu şi în cel Nou. Testamântul cel Vechiu cuprinde toate cărţile Legii Vechi, până la venirea lui Hristos, care cărţi ale Legii Vechi jidovii după numărul slovelor sale doaozeci şi doao le număra, cum scrie S. Ieronim, în Cuvântul înainte la Cartea Împăraţilor, cu aceaste cuvinte: „Cum că la jidovi sânt doaozeci şi doao de slove şi limba sirilor şi a haldeilor mărturiseaşte” ş.c., drept aceaea, cum doaozeci şi doao de slove sânt ş.c., aşea şi doaozeci şi doao de cărţi să numără ş.c. şi aşea sânt a Legii Vechi doaozeci şi doao, adecă:

I. A lui Moisi cinci
1. Facerea
2. Ieşirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. A doao Leage

II. Ale prorocilor opt
1. Iisus Navi
2. Judecătorii şi Rut
3. Samuil sau 1 şi 2 a Împăraţilor
4. A Împăraţilor 3 şi 4
5. Isaiia
6. Ieremiia
7. Iezechiil
8. Doisprăzeace proroci

III. Ale aghiografilor noao
1. Iov
2. David sau Psalmii 150
3. Pildele lui Solomon
4. Eclisiastul
5. Cântările Cântărilor
6. Daniil
7. Paralipomena 1 şi 2
8. Esdra 1 şi 2
9. Estir.

Testamântul cel Nou cuprinde toate cărţile Legii Noao, adecă patru Evanghelii: de la Mateiu, de la Marcu, de la Luca, de la Ioan; Faptele Apostolilor de S. Luca scrise; patrusprăzeace cărţi ale Sfântului Pavel: Cătră romani 1, Cătră corinteani 2, Cătră galateani 1, Cătră efeseani 1, Cătră filipiseani 1, Cătră coloseani 1, Cătră tesaloneani 2, Cătră timoteiu 2, Cătră Tit 1, Cătră Filimon 1, Cătră evrei 1; şeapte cărţi săborniceşti: a Sfântului Iacov 1, a Sfântului Petru 2, a Sfântului Ioan 3, a Sfântului Iuda 1 şi Apocalipsul Sfântului Ioan Apostol.

Cărţile Legii Vechi jidovii în trei părţi le împărţea, după cum mărturiseaşte şi S. Ieronim, în Cuvântul înainte la Cartea lui Daniil, unde aşea grăiaşte: „Aceasta zic, cum că la jidovi Daniil nu să pune întră proroci, ci întră cei ce au scris Aghiografa; în trei părţi toată Scriptura o împart ei: în Leage, în Proroci şi Aghiografa”. De această împărţire întră alţii şi S. Epifanie pomeneaşte, Împrotiva eresurilor, cartea 1, eresul 29, cap 7, unde aşea scrie: „Să cetesc la ei toată Leagea şi Prorocii şi Aghiografa, adecă cărţile acealea care cu stihuri sânt osibite”. Această împărţală în trei părţi şi Domnul Hristos să veade a o însemna, când toate care s-au scris în Leagea lui Moisi şi în proroci şi în Psalmi de mine”. Întră ceale Aghiografe în locul cel mai dintâiu jidovii punea Psalmii, şi mai de multe ori prin Psalmi înţelegea toate scripturile ceale Aghiografa. Iară S. Ioan Damaschin, De credinţa pravoslavnică, cartea 4, cap 18, după ce şi el aceasta mărturiseaşte, arată şi pricina pentru ce unele cărţi le împreună jidovii şi din doao numără una. Cuvintele lui Damaschin aceastea sânt: „Cade-să a şti cum că doaozeci şi doao de cărţi sânt ale Legii Vechi, adecă atâtea câte slove are limba jidovească. Că jidovii doaozeci şi doao de slove au, dintru care cinci să îndoiesc, şi aşea doaozeci şi şeapte sânt. Că îndoită easte slova kaf şi mem şi nun şi pe şi sade. Dintru carea să face ca şi cărţile doaozeci şi doao să se numere, însă să se afle doaozeci şi şeapte, adecă pentru că cinci sânt îndoite, de vreame ce Cartea Rut cu Cartea Judecătorilor să împreună şi o carte la jidovi să numără. Aşijderea, şi întâia şi a doao Carte a Împăraţilor o carte easte. Şi a treia şi a patra a Împăraţilor o carte easte. Şi întâia şi a doao Paralipomenon o carte easte, şi mai pre urmă întâia şi a doao a lui Esdra o carte easte”. După aceaea, în patru părţi împărţeaşte cărţile Legii Vechi şi zice: „Întru acest chip toate cărţile în patru Pentateuchi sau cinci cărţi să închiiaie, şi mai sânt încă alte doao, şi aşea sânt cărţile ceale priimite în canon. A Legii cinci sânt: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, A doao Leage. Aceastea sânt ceale dintâiu cinci cărţi, care şi Leage să numesc. Urmează apoi al doilea Pentateuc sau cinci cărţi, care Grafia, adecă scrisori, şi de la unii Aghiografa, scrisori sfinte să numesc. Iară aceastea sânt: Iisus Navi, Judecătorii împreună cu Rut, o carte, a Împăraţilor întâia şi a doao, o carte, şi a treia cu a patra, o carte. Ai al doilea Pentateuc, sau cinci cărţi. Iară al treilea Pentateuc sânt cărţile ceale cu stihuri scrise, adecă Cartea lui Iov, Psaltirea, Pildele lui Solomon, Eclisiastul şi Cântările Cântărilor. Al patrulea Pentateuc cuprinde cărţile prorocilor: cei doisprăzeace proroci, o carte, şi Isaiia, Ieremiia, Iezechiil, Daniil. La aceastea să adaogă amândoao cărţile lui Esdra, care întru o carte să cuprind, şi Estir”.

Dintru aceastea închiem cum că în besearica jidovească mai înainte de naşterea lui Hristos cu număr hotărât au fost canonul sau catastihul scripturilor, care era din Cărţile Legii, din ale prorocilor şi din ceale aghiografe, din care cărţi, ca din nişte cărţi de la Dumnezeu însuflate, era slobod a aduce mărturii în lucrurile credinţii.

Însă acum, mai ales sholasticii, toate cărţile Scripturii în patru părţi le împart şi zic că unele sânt Cărţile Legii, cum în Testamântul cel Vechiu sânt ceale cinci cărţi ale lui Moisi, adecă Facerea, Ieşirea, Numerii, Leviticul, A doao Leage. În Testamântul cel Nou sânt ceale patru Evanghelii: de la Mateiu, de la Marco, de la Luca, de la Ioan.

A doilea fealiu de cărţi sânt proroceşti, care mai cu samă prorocii cuprind. Aşea sânt în Testamântul cel Vechiu cei patru proroci mai mari, carii, pentru că mai mari cărţi au scris, să chiiamă mai mari şi sânt aceştia: Isaiia, Ieremiia, Iezechiil şi Daniil. Apoi cei doisprăzeace proroci mai mici, carii, pentru că mai puţin au scris, să zic mici şi sânt: Osie, Ioil, Amos, Avdie, Iona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheiu, Zaharie şi Malahie. A Testamântului cel Nou easte Apocalipsul Sfântului Ioan.

Al treilea fealiu de cărţi sânt ceale moraliceşti sau înţelepţeşti, care învaţă pre om înţelepciune şi îndreptarea năravurilor. Aceastea în Testamântul cel Vechiu sânt Psalmii, Pildele, Eclisiastul, Cântările Cântărilor, Înţelepciunea lui Solomon şi a lui Iisus Sirah. În Testamântul cel Nou sânt ceale patrusprăzeace cărţi ale Sfântului Pavel şi ceale şeapte cărţi săborniceşti a Sfântului Iacov, a Sfântului Petru, a Sfântului Ioan şi a Sfântului Iuda.

Al patra fealiu de cărţi sânt istoriceşti, care istoriia şi întâmplarea lucrurilor cuprind. Aşea sânt în Testamântul cel Vechiu: Iisus Navi, Judecătorii, Rut, patru cărţi ale Împăraţilor şi 2 Paralipomenon, Esdra, Neemiia, Iov, Estir, Iudit, Tovit şi 2 ale Macaveilor. În Testamântul cel Nou sânt Faptele Apostolilor. Aceastea sânt toate cărţile ceale adevărate şi ghenuine ale S. Scripturi, care S. Soborniceasca şi Apostoleasca besearică de Dumnezeu însuflate le cunoaşte şi le ţine. Însă măcar de să împart într-acest chip cărţile S. Scripturi, tot şi în Cărţile Legii să află prorocii, înţelepciune şi istorie, precum şi în ceale proroceşti să află porunci a Legii şi înţelepciune şi istorie, şi în ceale de înţelepciune să află porunci de a Legii, prorocii şi istorii, şi în ceale istoriceşti să află porunci de a Legii, înţelepciune şi prorocii.

Despre înţelesul S. Scripturi.

Întru aceaste cărţi ale S. Scripturi doao fealiuri de înţeles să află, unul care să zice al slovei, sau după slovă, care prin cuvinte să însămnează şi să spune, altul misticesc sau duhovnicesc, care nu prin cuvinte, ci prin lucrurile care le însămnează cuvintele să arată, că aceasta osibit are S. Scriptură, ca întru ea nu numai cuvintele, ci şi lucrurile alte lucruri să însămneaze. Înţălesul cel după slovă şi acesta easte dedoao fealiuri. Unul easte osibit, al slovei, când cuvântul întru însămnarea sa cea osibită sau proprie să ia, ca cum easte la începutul Cărţii Facerii, unde să zice că Dumnezeu în şease zile au făcut lumea. Altul easte metaforicesc, adecă mutat de la înţelesul cel osibit, care easte după slovă, la alt lucru a înţăleage, cum easte când Hristos zice de Sine că va şedea de-a dreapta Tatălui, că prin cuvântul dreaptei nu mâna cea dreaptă, care easte mădulariu al trupului, ci cinstea şi mărirea cea întocma cu a Tatălui să însămnează.

1. Înţălesul cel misticesc easte de trei fealiuri: alegoricesc, tropologhicesc şi anagoghicesc, care înţăles din Evanghelie şi din scripturile apostolilor să poate culeage. Alegoricesc să zice când lucrurile ceale ce s-au făcut în Leagea Veachie închipuiesc pre ceale ce era să fie în Leagea cea Noao, adecă pre besearica lui Hristos.

Tâlcul alegoricesc ne-au învăţat Mântuitoriul nostru, Mateiu, 17, 12, grăind de Mergătoriul Înainte: „Ilie au venit şi nu L-au cunoscut pre Dânsul”. S. Pavel Apostolul în multe locuri îl are, dară mai ales în Cartea cătră galateani, cap 14, stih 22: „Scris easte că Avraam doi feciori au avut ş.c.”, că lucrul în Leagea Veachie făcut închipuiaşte pre cel ce era să fie în Leagea Noao, adecă prin fiiul din slujnică să înţăleage Leagea Veachie, iară prin fiiul din slobodă Leagea Noao, carea easte a lui Hristos. 1 Carte cătră corint., cap 10, stih 11, zice Apostolul: „Aceastea toate chipuri s-au tâmplat lor”.

2. Înţălesul tropologhicesc easte acela care ceale zise şi făcute în Scripturi le întoarce spre îndreptarea vieţii de acum şi a năravurilor, sau care îndreptează năravurile şi învaţă pre om cum să umble pre calea faptelor bune.

Acest tâlc tropologhicesc încă-l culeagem din cuvintele Mântuitoriului nostru, Mat. 12, stih 41-42, când pocăinţa niniviteanilor şi venirea împărăteasii Austrului ca să audă pre Solomon aduce înainte jidovilor, împutând necredinţa şi năravurile ceale reale a lor: „Bărbaţii niniviteani să vor scula la judecată cu neamul acesta şi-l vor osindi ş.c.”. Aşa Apostolul, 1 Cătră corint., [10], stih 1, 3, 4, 5, istoriia evreilor carii în pustie au perit spre îndreptarea năravurilor o întocmeaşte: „Părinţii noştri toţi au trecut marea ş.c.”, iară cap 9, stih 9 cuvintele de la 2 Leage, cap 25, stih 4: „Să nu legi gura boului ce trieră”, spre slujitorii Evangheliei le întocmeaşte.

3. Înţălesul anagoghicesc acela easte, care ne face să nădăjduim făgăduinţele ceale dumnezeieşti şi ne rădică la ceriu şi la fericirea cea veacinică. Prorocii, când făgăduiesc jidovilor creaşterea şi înmulţirea a tuturor bunătăţilor, adeaseori vestesc înainte tuturor credincioşilor dobândirea vieţii de veaci. Apostolul Cătră evrei, cap 11: „Pământul cel sfânt care părinţilor s-au făgăduit spre făgăduinţa măririi ceii viitoare întocmeaşte”. Aorea tustreale înţălesurile aceastea într-un cuvânt să află, cum easte în cuvântul acesta, Ierusalim, care, afară de aceasta că însămnează cetatea care era mitropoliia şi capul împărăţiei jidovilor, aorea să pune ca să însămneaze şi închipuiaşte au besearica, au sufletul omului, au împărăţiia ceriurilor.

4. În tâlcul Scripturii, după slovă easte vestit S. Ieronim, în tâlcul alegoricesc şi anagoghicesc, Orighen şi Ambrosie, iară în tâlcul tropologhicesc, S. Ioan Gură de Aur şi S. Grigorie.

5. Drept aceaea, nu trebuie ascultaţi înnoitorii, carii împrotiva vredniciei apostolului zic că numai un înţăles, a slovei, are Scriptura şi acel înţăles easte tuturor cunoscut, încă şi norodului celui neînvăţat. Pravoslavnicii în tâlcuirea locurilor acelora care duhovniceaşte trebuie a le înţăleage nu să sârguiesc, că ştiu cum că Scriptura cu înţălesul său cel adevărat şi ghenuin au venit la besearică, au săboară, au înţeleagerea cea dimpreună a S. Părinţi şi trădaniia. Când înţălesul misticesc easte firesc şi de lipsă, dintru acela să pot aduce întăriri spre dovedirea şi arătarea dogmelor credinţii, iară nu când numai după voinţă să gândeaşte acel tâlc, de nu să va găsi chiiar întru alte locuri a Scripturii.

Mai pre urmă, aducem aminte cum că S. Scriptură într-unele locuri easte chiiară şi luminată, iară într-alte locuri întunecată şi cu anevoie a să înţeleage, care lucru vine şi din adâncimea lucrurilor ce să cuprind într-însa, şi aorea vine pentru că, în limba aceaea în carea la început s-au fost scris şi pre vremile acealea când s-au scris, aşea au fost obiceaiu a vorbi. S. Ioan Gură de Aur, Cuvânt 44, în capul 23 a Evangheliei lui Mateiu, arată pricinile pentru ce easte întunecată S. Scriptură şi zice: „Pricina întunecării de multe fealiuri easte… Întâiu, pentru că Dumnezeu au vrut ca alţii să fie dascali, alţii ucenici. Iară deaca toţi toate ar şti, dascalul nu era de lipsă, şi aşea rândul lucrurilor ar fi turburat… Apoi, întunecată easte cunoştinţa adevărului, ca nu cum să află de folos să fie şi nebăgată în samă. Că nebăgată în samă easte deaca să înţeleage de la aceia de la carii nici să iubeaşte, nici să păzeaşte. Drept aceaea, nu easte ascuns adevărul în Scripturi, ci easte întunecat, nu ca să nu-l afle cei ce-l caută, ci ca să nu-l afle cei ce nu voiesc să-l caute, ca acelora să fie spre mărire carii îl caută, pentru că l-au dorit şi l-au căutat şi l-au aflat, iară acelora spre osândă, carii nu-l află, pentru că nici l-au dorit, nici l-au căutat, nici l-au aflat”.

2Tim 3,16: „Drept aceaea, toată Scriptura easte de la Dumnezeu însuflată şi foarte folositoare, pentru aceaea (sânt cuvintele S. Ioan Damaschin, cartea 4, De credinţa pravoslavnică, cap 18) foarte bine şi de folos mântuirei sufletelor easte a cerca Dumnezeieştile Scripturi”.Că Psal. 1,3 ca un pom sădit lângă izvoarăle apelor, aşea sufletul cel adăpat cu Dumnezeieştile Scripturi să îngraşe şi rod copt, adecă credinţa cea adevărată rodeaşte, şi pururea cu frunză vearde, adecă cu fapte lui Dumnezeu priimite să împodobeaşte. Aceasta aduc Sfintele Scripturi, ca şi la faptele ceale bune, şi la privirea cea curată să ne întocmească. Că întru acealea easte a afla şi îndemnare spre toată fapta bună, şi desmântare de cătră tot lucrul rău. Pentru aceaea, de ne vom nevoi, multă învăţătură ne vom agonisi, că cu nevoinţa şi cu osteneala şi cu darul dătătoriului Dumnezeu toate să fac. Că cel ce ceare ia, şi cel ce caută află, şi celui ce bate să va deşchide. Drept aceaea, să batem la preafrumoasa… Însă nu cu leane să batem, ci cu strădanie statornică, ca să nu ne ostenim bătând, că aşea şi noao ni se va deşchide, deaca o dată şi mai de multe ori vom ceti, şi de nu vom înţăleage ceale ce am cetit, să nu slăbim, ci să rămânem întru acealea, să cugetăm şi să întrebăm.

Că zice: 2Leag 32,7 „Întreabă pre tatăl tău şi-ţi va vesti ţie şi pre mai-marii tăi şi-ţi vor spune ţie”, că nu a tuturor easte ştiinţa. Iară sfântul şi a toată lumea dascăl, Ioan Gură de Aur, în Cuvântul 3 de Lazar, aşea grăiaşte: „Ia cartea în mână, ceteaşte toată istoriia, şi ceale ce le înţelegi le ţine aminte, iară ceale ce sânt întunecate şi nu le înţelegi mai de multe ori le ceteaşte. Iară deaca nici cu cetirea cea de multe ori nu vei afla ceaea ce zice, mergi la cel mai înţelept, mergi la învăţătoriu, împărtăşeaşte cu aceştia ceale ce sânt scrisă, arată mare nevoinţă şi, de va vedea Dumnezeu atâta dor şi nevoinţă a sufletului tău, nu va urgisi priveghiiarea şi nevoinţa ta, şi măcar de nici un om nu ţ-ar spune ceaea ce întrebi, El Însuşi îţi va deşchide. Adu-ţi aminte de famenul împărăteasii etiopilor”. Şi în Cuvântul 2 al capului 1 de la Mateiu, scrie: „Nu sânt călugăr, zice, am muiare şi prunci şi port grije de casă. Că aceasta easte carea toate ca o boală le strică, pentru că socotiţi cum că a ceti Sfintele Scripturi numai a călugărilor detorie easte, de vreame ce cu mult mai vârtos voao decât lor easte de lipsă a le ceti. Că cei ce petrec în mijloc şi în toată zioa să rănesc au mai mare lipsă de leacuri”.

Şi aceastea acum de ajuns să fie.

Descriere

Biblia sau dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi a Noului Testament tradusă după textele originale ebraice şi greceşti de preoţii profesori Vasile Radu şi Gala Galaction din înalta iniţiativă a majestăţii sale regelui Carol II. Ediţia a 2-a tipărită în 1939 la Bucureşti.

Prefață

PREA ÎNĂLŢATULUI
ŞI BINE CREDINCIOSULUI NOSTRU STĂPÂN,
MAJESTĂŢII SALE REGELUI CAROL II

MAJESTATE,

Un cărturar englez, vorbind de Biblia poporului său, spune următoarele: «Când cineva mi-aduce această Biblie engleză, cumpărată cu câţiva bani, eu o văd stropită de lacrimi şi tipărită nu cu slove obişnuite de tipar, ci cu viul sânge al unora dintre cei mai nobili şi mai buni fii ai Angliei».

Cugetând la Sfânta noastră Scriptură românească şi la obârşiile ei, amintirile şi icoanele pe care ea ni le rechiamă nu urcă până la acele culmi zbuciumate şi tragice ale trecutului Bibliei engleze. Printr’o deosebită binecuvântare a Dumnezeului părinţilor noştri, noi Românii, păstrând cu scumpătate sfintele cărţi bisericeşti şi predaniile ortodoxe, n’am cunoscut certurile şi războaiele religioase. Cu toate că, bisericeşte, neamul nostru a fost multă vreme stăpânit întâi de limba slavonă şi mai târziu de limba grecească, totuşi strădania noastră de neatârnare a fost paşnică şi fără silnicii. Luptătorii pentru românizarea Bisericii noastre au dus luptă de cărturari, în chiliile mănăstirilor, în cămările vlădicilor şi în preajma întâielor tiparniţe întemeiate în ţările româneşti. Coresi, vlădica Simion Ştefan, stolnicul Constantin Cantacuzino şi fraţii Greceni, însuşi ieromonahul unit Samuil Micu… au îndeplinit migăloasa lor lucrare în atmosfera tihnită şi neştiutoare de răzvrătire a Bisericii strămoşeşti.

Mai târziu, Mitropolitul Gavriil Bănulescu al Basarabiei, Episcopul Filotei al Buzăului, Mitropolitul Andrei Şaguna al Ardealului au îndemnat la retipărire şi au retipărit una şi aceeaşi Biblie, moştenită de la părinţi şi pe care, pe ici pe colo, o mai potriveau vlădicii editori sau sfetnicii lor teologi. Poporul românesc, închinându-se de la începutul veacului al XVIII-lea în două biserici, a trăit mai departe o viaţă bisericească nebântuită de turburări iscate din pricina credinţei, cinstind şi citind aceeaşi Sfântă Scriptură, şi nemolipsit de propaganda sectelor protestante şi neoprotestante.

După marele război, prefaceri adânci s’au arătat pe toate tărâmurile vieţii popoarelor şi prefaceri adânci au început să se arate şi pe tărâmul sufletesc şi bisericesc al obştiei româneşti. Viaţa bisericească patriarhală de altădată a neamului nostru, cu una şi aceeaşi credinţă ecumenică, cu aceeaşi constituţie episcopală şi cu acelaşi Jertfelnic, a rămas în amurgul istoriei. Zguduirile şi schimbările aduse de marele război, revărsarea neamurilor peste neamuri şi împestriţarea credinţelor (lucru de neînlăturat la glorioasa închegare a României actuale) ne-au adus o situaţie nouă bisericească, aprig caracterizată prin rivalităţile confesionale, prin zeloasa activitate a sectelor neoprotestante şi prin pasiunea pentru citirea şi răspândirea Bibliei. Noua lume, pasionată de Biblie, dar răzvrătită faţă de dogmele şi de tradiţiile Sfintei Biserici şi constituită în corporaţii sectare protivnice, şi-a făurit o nouă traducere a Cărţii Sfinte, pe care o răspândeşte cu mare belşug în toate straturile poporului.

Biserica naţională ortodoxă, dându-şi seama de schimbarea vremilor şi de zămislirea primejdiilor, a căutat să stăvilească propaganda sectaro-protestantă, retipărind Biblia noastră tradiţională, întemeiată pe versiunea elinească a Celor Şaptezeci, după ce a trecut-o printr’o temeinică revizuire şi, în bună parte, printr’o largă muncă de traducere nouă. Patriarhul ţării, Sanctitatea Sa D. D. Dr. Miron, a pus la lucru încercata destoinicie de cărturar biblic a I. P. S. Sale Mitropolitul Moldovei şi Sucevei D. D. Nicodim, cum şi strădania mai jos semnaţilor servitori ai Majestăţii Voastre, şi a tipărit întreaga Sfântă Scriptură (după câteva tipărituri parţiale, mai vechi) în trecutul an 1936.

În împrejurările încurcat împletite ale ceasului de faţă, silinţele, munca şi opera Sfintei noastre Biserici aveau nevoie de ajutor şi de întregire. În lupta deschisă cu sectanţii mai vechi şi de ultimă oră, Biblia retipărită de Biserică va fi prea puţin folosită, atât de sectanţi cât şi de misionarii noştri ortodocşi. Sectanţii nu primesc cercetări şi discuţii decât pe baza textului biblic tălmăcit din originalul ebraic, iar misionarii noştri sunt constrânşi, spre marea lor părere de rău, să se slujească tot de textul sectanţilor.

Majestatea Voastră, Regele drept credincios al României Mari, reînviind purtările de grijă, drepturile şi pildele vechilor noştri voevozi iubitori de carte şi iubitori de biserică, aţi adus Bisericii româneşti sprijinul Vostru regal şi i-aţi dăruit un dar pe care numai Majestatea Voastră avea dreptul şi puterea să-l ordone şi să-l pogoare până la noi.

Ne-aţi poruncit să încordăm din nou energiile noastre şi să pregătim pentru Fundaţia pentru Literatură şi Artă «REGELE CAROL II» această Biblie. Am împlinit porunca Maiestăţii Voastre. Ne-am întors la lucru, am recercetat în amănunţime partea noastră de traducere, încăpută în Biblia din 1936, şi am tradus din nou, din textul original ebraic, toate acele cărţi care până acum fuseseră tălmăcite numai din Septuaginta. Regele de azi repeta, norocos şi consecvent, porunca dată de către Principele Carol, în anul 1923, la întemeierea Fundaţiei «Principele Carol», unuia din noi mai jos semnaţii, ca să-I lucreze o nouă traducere a întregii Sfinte Scripturi.

Cu Biblia de azi, dăruiţi un dar cu adevărat regesc studenţimii noastre teologice şi îndeobşte preoţilor noştri licenţiaţi în teologie. Programul facultăţilor de teologie din România impune studenţilor învăţământul limbii ebraice şi exegeza Vechiului Testament, făcută după textul original. Studenţii teologi se deprind de la început să vadă în Vechiul Testament ebraic depozitul cel adevărat al revelaţiunii vechi-testamentare, iar pe toate celelalte versiuni (adică traduceri vechi şi noi ale Vechiului Testament) să le aşeze mai prejos decât Biblia Ebraică. Alcătuitorii programului Facultăţilor de Teologie, adică înaltele autorităţi şcolare, în înţelegere cu înaltele autorităţi bisericeşti, au socotit — la noi ca şi aiurea — că studenţii teologi trebue să pornească, în studiul exegetic al Vechiului Testament, de la textul de obârşie. Dar ştiut este că în Facultăţile noastre teologice studiul limbii ebraice nu este împins atât de departe, încât să facă pe studenţi destul de familiari cu limba ebraică. Ieşind din facultate, tânărul teolog, chiar când are dispoziţii filologice, rar se mai întoarce la gramatica ebraică şi la dicţionarul lui Gesenius. El rămâne încredinţat că adevărata Biblie a Vechiului Testament este Biblia Ebraică, pe care învăţământul teologic i-a propus-o cu întâietate, dar, în acelaşi timp, rămâne cu părerea de rău că între el şi textul ebraic nu există nici legătură directă, nici tălmaci ortodox. Mai târziu, când, în viaţa lui de preot sau în cariera lui de profesor de religie, va avea nevoie să stabilească starea de obârşie a vre-unui loc biblic, el va fi constrâns să alerge la una din traducerile (în circulaţie universală) franceză, engleză, germană sau, în cazul cel mai umil, la una din Bibliile româneşti, aduse nouă de prozelitismul protestant… Iar în cugetul lui va rătăci mereu nedomirirea că textul ebraic al Vechiului Testament n’a găsit la noi, până astăzi, nici un traducător, teolog ortodox.

Îndeplinind zi de zi porunca pe care ne-aţi dat-o, am întrevăzut o perspectivă şi o speranţă de sub cerurile viitorului. Un gând bun şi românesc, o adăstare, astăzi de abia cu lumină de candelă, au nălucit înaintea sufletului nostru. Şi Majestatea Voastră aţi sporit această lumină şi aţi făcut să tresară de nădejde inima noastră, rostind la Blaj, la serbările «Astrei», în ziua de 20 Septemvrie 1936, aceste cuvinte, vrednice să fie păstrate pe table de aramă:

«… toţi cei ce simt româneşte şi creştineşte să-şi întindă mâna peste nevoile, peste micile deosebiri ale zilei şi să lucreze la plămădirea sufletului acestui popor, care, fie el ortodox, fie el unit, tot popor creştin şi tot popor român este».

Este sfioasa şi negrăita năzuinţă a servitorilor Majestăţii Voastre ca această Biblie a ostenelilor lor să ajungă într’o zi – după ce va fi cunoscută, discutată, verificată – Biblia neamului nostru întreg şi a viitoarei noastre reîntâlniri bisericeşti.

MAJESTATE,

Ne-aţi chemat la Fundaţia pentru Literatură şi Artă «REGELE CAROL II» şi ne-aţi întovărăşit cu falanga culturală care se strădueşte să institue în poporul nostru întâietatea cărţii româneşti. Sfânta Scriptură este Cartea Revelaţiunii Divine, Opera Sfântului Duh, insuflată marilor profeţi ai Vechiului şi ai Noului Testament, dar este totdeodată şi un măreţ monument literar, un cedru din Libanul literaturii universale, cu rădăcini înfipte în stâncile Egiptului, ale Arabiei şi ale Canaanului şi cu mistica-i cunună revărsată peste cetăţile din primul veac al creştinătăţii: Ierusalimul, Antiohia şi Corintul, Efesul, Alexandria şi Roma. Sfânta Scriptură, prin minunată şi multiplă binecuvântare, a odrăslit şi odrăsleşte pururea, ca toiagul lui Aaron, prima frunte de flori în toate literaturile naţionale creştine. Printre literaturile europene, literatura engleză şi literatura germană au început primăvara lor cu traducerea Sfintei Scripturi. Biblia engleză precede opera lui Shakespeare. Biblia lui Luther deschide cale lui Klopstock şi lui Goethe.

La noi Românii, deşi Biblia principelui Şerban Cantacuzino este cu aproape două sute de ani mai veche decât Alecsandri, Odobescu şi Eminescu, Creangă, Caragiale şi Coşbuc, totuşi, pentru anumite pricini proprii stării noastre bisericeşti şi culturale, nu se poate dovedi că ea a avut asupra lor o înrâurire prea statornică şi hotărîtoare. Cu atât mai mare cuvânt simţim azi cu toţii că Sfânta Scriptură trebue să-şi îndeplinească, la noi, rodnica ei menire şi să pătrundă ca o reţea de apă vie ogoarele inimii şi ale literaturii româneşti.

Aţi hotărît, Majestate, ca între atâtea cărţi pe care Fundaţiile Regale le pun la îndemâna cititorilor români să fie – ca Operă Eternă şi ca Prima Carte din lume – şi Sfânta Scriptură. Înţelegem prea bine că «Regele Culturii» nu putea să lase afară din amfiteatrul său cultural blocul Sfintei Scripturi, cel ce, cu altă lature a lui, formează perete în Biserica străbună. Aşteptăm cu bucurie acest dar august, dăruit neamului nostru şi menit să se răspândească şi în colibe şi în palate, şi pe mesele cărturarilor şi pe pupitrele studenţilor, şi printre iubitorii cucerniciei şi printre căutătorii poeziei.

Sarcina pe care ne-aţi dat-o şi care a însemnat o culminaţie în străduinţele noastre şi în munca noastră ştiută şi neştiută, începută de câteva decenii, ne-a pus statornic înainte problema limbii literare cuvenite unei traduceri a Sfintei Scripturi. Ne-am silit să ţinem, în traducerea aceasta, o cale mijlocie, nelăsăndu-ne înduplecaţi nici de cei ce doreau să regăsească în noua Biblie toate arhaismele şi tot graiul traducătorilor Bibliei de la 1688, nici de progresiştii şi neolatiniştii de azi, care ar voi să şteargă din limba noastră toate dovezile lungului nostru trai laolaltă cu alte neamuri fără de obârşie romană. Este un adevăr pe care îl întărim cu smerenie în faţa Majestăţii Voastre: graiul omului are în el nestatornicia şi fluiditatea a tot ce este omenesc şi pământesc. După cum în moravuri, în port, în traiul zilnic, în diferitele aspecte ale vieţii sociale, totul se mişcă şi se schimbă, cu paşi de ani sau de veacuri, după amestecate şi felurite înrâuriri şi după mersul vieţii universale, întocmai aşa este şi cu graiul dintre noi. Oamenii înţelepţi au observat şi au spus de mult că vorba omului îndeplineşte o slujbă în unele privinţe asemănătoare cu slujba îndeplinită de monetă. Cuvântul este un mijloc de contact, de schimb şi (ca şi la bani) de adunare de comori. Cui i-a trecut prin gând, vreodată, că s’ar putea înveşnici un sistem monetar? Care om cuminte poate să ne ceară să oprim în loc şi să proclamăm «Ne varietur» cutare vârstă sau cutare fază a unei limbi, încă vie şi în necontenită transformare?

Dar graiul nostru cel neodihnit şi evolutiv poate să fie oprit în loc şi lăsat moştenire celor ce ne vor urma: pe plăci de aramă, pe ziduri de temple şi de mausolee, în operele poeţilor de geniu şi în traducerile Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură are, de trei mii de ani, puterea să fixeze, pe calea popoarelor şi în viaţa limbilor, unele etape ale lexicului şi ale sintaxei. Când şi când, Biblia înscrie, prin traducerea ei, în istoria neamurilor iubitoare de Christos, mari momente religioase şi literare. Ne-am dat osteneala, Majestate, să umplem sacrele măsuri ale Cărţii Eterne cu lamura limbii româneşti, aşa cum am deprins-o din gura mamei, aşa cum am învăţat-o din cărţile clasicilor români şi aşa cum ne-o impune astăzi, către mijlocul secolului al XX-lea, treapta ei de dezvoltare şi de îmbogăţire. Pentru graiul pus de noi în Sfânta Carte, Vă aducem chezăşie, Majestate, unul: Vrancea tinereţii lui şi lunga lui deprindere cu limba cărţilor bisericeşti, iar celălalt: patruzeci de ani de activitate literară, încununată deunăzi chiar de mâna Majestăţii Voastre.

Cu voinţă rectilinie, necurmat aceeaşi de cel puţin paisprezece ani, Majestatea Voastră aţi voit, aţi poruncit, aţi făcut să crească din sârguinţa noastră de cărturari bisericeşti, profesori de Exegeza Vechiului şi Noului Testament, mobilizaţi la Fundaţia pentru Literatură şi Artă «REGELE CAROL II», această nouă traducere a Cărţii Eterne, îngăduiţi traducătorilor acestei Biblii să salute adânc steaua Voastră regală şi să fericească pe Majestatea Voastră că V’a ajutat Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Christos să aşezaţi numele Vostru în rând cu numele Regilor de sfântă pomenire din Israil, cei ce ctitoreau şi împodobeau Casa Viului Dumnezeu, cei ce porunceau ca Legea-I Sfântă să fie împrospătată în inima poporului.

MAJESTATE,

Înaintea celor de faţă şi a celor viitori, daţi-ne Augusta Voastră împuternicire să chemăm Biblia aceasta, pentru ca astfel să-i rămână numele şi astfel să se pomenească, în neam de neamul nostru:

BIBLIA REGELE CAROL II.

Suntem, Majestate, ai Majestăţii Voastre
prea smeriţi ostenitori
Pr. VASILE RADU şi GALA GALACTION

Bucureşti, Octombrie 1937.

Se caută tâlcuiri ale Sfinților Părinți la versetul selectat ...

cautare talcuire

Din păcate nu există încă comentarii adăugate pentru acest verset.
Momentan doar la Epistolele Sfântului Apostol Pavel au fost adăugate comentarii (Romani - Evrei)
Pe viitor, cu ajutorul Domnului, vom adăuga și alte comentarii.