Biblia Regele Carol II
CARTEA A TREIA A MACABEILOR
Capitolul 5
Pregătirea elefanţilor pentru pieirea Iudeilor. Ermon, căpetenia peste ceata elefanţilor, i-a adăpat cu tămâie şi cu vin. Dumnezeu a adus peste împărat un somn greu şi dulce, şi fiindcă s’a sculat mai târziu, a amânat omorîrea lor pe a doua zi. Apoi pe a treia zi. Dar Dumnezeu şi-a arătat puterea sa. Iudeii au început să se roage Stăpânului a toată puterea.
1 Atunci împăratul a chemat pe Ermon, în grija căruia erau elefanţii, şi plin de mânie şi de urgie, şi neînduplecându-se cu nici un chip,
2 A poruncit ca a doua zi să adape din belşug pe toţi cei cinci sute de elefanţi, cu tămâie, cu pumnii, şi cu foarte mult vin curat, şi, după ce din pricina prea multei băuturi se vor sălbătici, să le dea drumul înlăuntru peste Iudei, ca să-i omoare.
3 Şi după ce a dat această poruncă, el s’a întors la ospăţul său, la care adunase pe acei dintre sfetnicii săi şi din oştire, ce erau cei mai înverşunaţi împotriva Iudeilor.
4 Şi Ermon, căpetenia cetei elefanţilor, a împlinit porunca întocmai.
5 Atunci slujitorii orânduiţi pentru aceasta au pornit de cu seară să lege mâinile nenorociţilor acelora şi şi-au luat toate măsurile care erau de nevoie în timpul nopţii, închipuindu-şi că neamul acela va pieri cu desăvârşire.
6 Iar Iudeii, pe care păgânii, după cât se părea, îi lipsiseră de orişice ajutor, din pricina tăriei lanţurilor cu care erau bine strânşi,
7 Au strigat toţi cu strigăt neîncetat şi cu lacrămi către Cel Atotputernic şi Stăpân peste toată puterea, către milostivul lor Dumnezeu şi Părinte,
8 Şi l-au rugat să zădărnicească planul cel fără de lege făcut împotriva lor, şi cu arătare mai presus de fire să-i mântuiască de moartea care sta gata la picioarele lor.
9 Şi aşa rugăciunea lor se suia neîncetat la cer.
10 Şi după ce Ermon a adăpat din belşug şi a săturat pe cumpliţii elefanţi de tămâie şi de vin, i-a scos dis-de-dimineaţă în curte ca să înştiinţeze pe împărat despre ceea ce făcuse.
11 Însă Dumnezeu, care dărueşte, ziua şi noaptea, din vremi străvechi tuturor celor cărora el voieşte acest lucru de preţ, adică somnul, i-a trimis împăratului un somn adânc
12 Şi astfel, prin lucrarea proniei Domnului, a fost cuprins de un somn adânc şi dulce, încât tot planul lui cel nelegiuit a fost răsturnat cu desăvârşire şi pentru hotărîrea lui cea neschimbată a fost groaznic înşelat.
13 Şi astfel, Iudeii, scăpând de ceasul care fusese mai de dinainte hotărît, au proslăvit pe Dumnezeul cel sfânt al lor şi au rugat iarăşi pe cel care aşa de repede se împăcase cu ei să-şi arate trufaşilor păgâni puterea mâniei sale celei atotputernice.
14 Şi după ce şi ceasul al zecelea trecuse pe jumătate, crainicul care avusese poruncă să facă poftirile, văzând că cei poftiţi se strânseseră în mare număr, s’a dus la împărat ca să-l îmboldească.
15 Şi abia deşteptându-l din somn, i-a spus că vremea ospăţului aproape a trecut şi i-a mai dat de ştire şi despre ceea ce făcuse.
16 Şi împăratul, după ce a ascultat toate acestea, s’a dus la ospăţ şi a poruncit oaspeţilor care veniseră ia ospăţ să se aşeze în faţa lui.
17 Şi după ce ei au făcut întocmai, împăratul i-a îmbiat să fie veseli şi cu prilejul poftirii de acum la ospăţ, prin care ei sunt în mare cinste, să se desfăteze.
18 Însă, fiindcă vorba s’a tot prelungit, împăratul l-a chemat pe Ermon şi cu cumplite ameninţări l-a întrebat să-i spue din care pricină Iudeii fuseseră lăsaţi cu viaţă.
19 Şi când el i-a arătat că în timpul nopţii el împlinise întocmai porunca, şi apoi şi prietenii i-au mărturisit acelaşi lucru,
20 A zis împăratul, care întrecea în cruzime pe Falaris: «Pentru somnul de astăzi să aibă har, însă pe mâine pregăteşte fără întârziere tot aşa elefanţii pentru pieirea blestemaţilor Iudei!»
21 Şi împăratul zicând acestea, toţi cei de faţă într’un glas i-au dat încuviinţarea şi fiecare s’a întors la casa sa;
22 Dar vremea nopţii n’au întrebuinţat-o atât pentru somn, ci mai vârtos să născocească tot felul de batjocuri împotriva celor care se păreau uitaţi de Dumnezeu.
23 Abia isprăvise de cântat cocoşul dis-de-dimineaţă, şi Ermon pregătise fiarele şi le întărâta în marea curte cu columne.
24 Şi gloata din cetate, aşteptând cu nerăbdare dimineaţa, se aduna acum să vadă acea privelişte vrednică de milă.
25 Iar Iudeii, care mai aveau de trăit o clipă, îşi ridicau mâinile spre cer, plângând jalnic cu multe lacrămi şi se rugau marelui Dumnezeu, ca iarăşi cât de curând să le ajute.
26 Soarele nici nu începuse să-şi împrăştie razele şi împăratul îşi primea prietenii. Şi Ermon, care era de faţă, i-a poftit la pornirea elefanţilor şi i-a spus că tot ceea ce poruncise împăratul este gata.
27 Când a auzit el, s’a îngrozit de această neobişnuită năvală a elefanţilor, şi deoarece el fusese cuprins de o desăvârşită uitare, el a întrebat care este pricina pentru care el s’a zorit până într’atâta ca s’o pună la cale.
28 Aceasta însă a fost lucrarea proniei lui Dumnezeu atotstăpânitorul, care l-a făcut să uite planurile pe care mai nainte şi le pusese în minte să le împlinească.
29 Însă Ermon împreună cu toţi prietenii i-au spus că fiarele şi oastea sunt gata «după porunca ta într’adins dată, o, împărate!»
30 Atunci, întărâtat cumplit pentru tot ceea ce i se spusese, fiindcă pronia lui Dumnezeu îi risipise toate gândurile pe care şi le făurise, s’a uitat ţintă la el şi i-a zis ameninţându-l:
31 «Dacă ar fi aici de faţă părinţii tăi sau copiii tăi, i-aş da demâncare din belşug fiarelor sălbatice în locul nevinovaţilor Iudei, care în chip deosebit şi-au arătat credinţa lor neclintită către mine şi către înaintaşii mei.
32 Şi de nu m’aş gândi la dragostea că am crescut împreună şi la dregătoria ta, ţi-aş lua viaţa în locul lor!»
33 Astfel Ermon a păţit o primejdioasă şi neaşteptată spaimă, încât căutătura feţei i-a rămas înmărmurită.
34 Şi prietenii s’au furişat trişti unul câte unul, iar celor ce se adunaseră pe ipodrom le-a dat drumul fiecăruia la treaba lui.
35 Când Iudeii au auzit de purtarea împăratului, au preamărit pe Dumnezeu cel ce se arătase, pe împăratul împăraţilor, că şi de astădată se învredniciseră de ajutorul lui.
36 După aceea împăratul a făcut ospăţ ca de obicei şi a îndemnat pe oaspeţi să fie cu voie bună.
37 Apoi a chemat pe Ermon şi, oţărându-se la el, i-a zis. «De câte ori să-ţi poruncesc un lucru, ticălosule?
38 Înarmează elefanţii pe mâine ca să nimicească pe Iudei!»
39 Atunci rudeniile care ospătau împreună cu el, minunându-se de această şovăire, i-au zis astfel:
40 «Împărate, Măria Ta! Cât vrei să ne mai pui la încercare ca pe nişte proşti, fiindcă acum porunceşti pentru a treia oară să-i nimicească şi, iarăşi, când e vorba ca lucrul să se împlinească îţi schimbi părerea şi nu te mai ţii de ceea ce ai poruncit?
41 Iar din pricina aşteptării, cetatea s’a turburat, şi de prea multele adunări de norod de până acum este în primejdie să fie prădată!»
42 Atunci împăratul, leit Falaris, ca un nesăbuit şi fără să ţină socoteală de şovăirile lui, care erau numai spre mântuirea Iudeilor, s’a jurat cu aspru dar zadarnic jurământ şi a poruncit să-i chinuiască aruncându-i fără zăbavă între picioarele elefanţilor şi să-i trimită în împărăţia morţii.
43 Afară de aceasta el va porni cu război împotriva Iudeei şi a mai spus că, în cel mai scurt timp, cu focul şi cu sabia, o va face una cu pământul şi templul lor cel necălcat curând-cu-rând va fi nimicit cu foc, şi pentru cei ce aduc jertfe într’însul se va preface în pustietate deapururi.
44 Atunci prietenii şi rudeniile au purces bucuroşi şi pe deplin încredinţaţi şi au aşezat oştile de pază în locurile cele mai nimerite ale cetăţii.
45 Iar căpetenia peste ceata de elefanţi, după ce i-a adăpat cu băuturi, cu foarte multe mirodenii şi cu vin amestecat cu tămâie, a dus fiarele, ca să zic aşa, într’o stare de furie şi le-a înarmat înfricoşat cu unelte de pierzare.
46 În revărsatul zorilor, când cetatea era plină de popor fără de număr care se îndrepta spre ipodrom, el a intrat în palat ca să poftească pe împărat la priveliştea care fusese pregătită.
47 Atunci împăratul, a cărui inimă nelegiuită era plină de grea urgie, cu toată greutatea s’a pornit o dată cu fiarele, vrând să vadă cu inimă tare şi cu ochii săi jalnica şi nenorocita pieire a celor care fuseseră mai de dinainte însemnaţi.
48 Însă când au văzut Iudeii norul de praf al elefanţilor care ieşeau pe poartă şi al oastei care îi însoţea şi al poporului care se îndrepta într’acolo, şi au mai auzit şi zarva cea cumplită,
49 Socotind că este clipa cea din urmă a vieţii şi sfârşitul celei mai jalnice aşteptări, s’au pus pe plâns şi pe văicărit, au început să se sărute unii pe alţii şi cuprinzându-se în braţe cădeau de gâtul rudelor, părinţii de al copiilor, mamele de al fetelor; altele însă erau cu copii mici la sân, care tocmai sugeau.
50 Şi aducându-şi aminte de ajutorul pe care Dumnezeu din cer li-l dăduse mai înainte, toţi dintr’o dată, luându-şi copiii de la sân, s’au aruncat la pământ,
51 Au strigat cu mare glas către Stăpânul cel peste toată puterea, ca să se îndure de ei cu arătarea sa, de ei care stau acum la porţile împărăţiei morţii.
