PREA ÎNĂLŢATULUI
ŞI BINE CREDINCIOSULUI NOSTRU STĂPÂN,
MAJESTĂŢII SALE REGELUI CAROL II

MAJESTATE,

Un cărturar englez, vorbind de Biblia poporului său, spune următoarele: «Când cineva mi-aduce această Biblie engleză, cumpărată cu câţiva bani, eu o văd stropită de lacrimi şi tipărită nu cu slove obişnuite de tipar, ci cu viul sânge al unora dintre cei mai nobili şi mai buni fii ai Angliei».

Cugetând la Sfânta noastră Scriptură românească şi la obârşiile ei, amintirile şi icoanele pe care ea ni le rechiamă nu urcă până la acele culmi zbuciumate şi tragice ale trecutului Bibliei engleze. Printr’o deosebită binecuvântare a Dumnezeului părinţilor noştri, noi Românii, păstrând cu scumpătate sfintele cărţi bisericeşti şi predaniile ortodoxe, n’am cunoscut certurile şi războaiele religioase. Cu toate că, bisericeşte, neamul nostru a fost multă vreme stăpânit întâi de limba slavonă şi mai târziu de limba grecească, totuşi strădania noastră de neatârnare a fost paşnică şi fără silnicii. Luptătorii pentru românizarea Bisericii noastre au dus luptă de cărturari, în chiliile mănăstirilor, în cămările vlădicilor şi în preajma întâielor tiparniţe întemeiate în ţările româneşti. Coresi, vlădica Simion Ştefan, stolnicul Constantin Cantacuzino şi fraţii Greceni, însuşi ieromonahul unit Samuil Micu… au îndeplinit migăloasa lor lucrare în atmosfera tihnită şi neştiutoare de răzvrătire a Bisericii strămoşeşti.

Mai târziu, Mitropolitul Gavriil Bănulescu al Basarabiei, Episcopul Filotei al Buzăului, Mitropolitul Andrei Şaguna al Ardealului au îndemnat la retipărire şi au retipărit una şi aceeaşi Biblie, moştenită de la părinţi şi pe care, pe ici pe colo, o mai potriveau vlădicii editori sau sfetnicii lor teologi. Poporul românesc, închinându-se de la începutul veacului al XVIII-lea în două biserici, a trăit mai departe o viaţă bisericească nebântuită de turburări iscate din pricina credinţei, cinstind şi citind aceeaşi Sfântă Scriptură, şi nemolipsit de propaganda sectelor protestante şi neoprotestante.

După marele război, prefaceri adânci s’au arătat pe toate tărâmurile vieţii popoarelor şi prefaceri adânci au început să se arate şi pe tărâmul sufletesc şi bisericesc al obştiei româneşti. Viaţa bisericească patriarhală de altădată a neamului nostru, cu una şi aceeaşi credinţă ecumenică, cu aceeaşi constituţie episcopală şi cu acelaşi Jertfelnic, a rămas în amurgul istoriei. Zguduirile şi schimbările aduse de marele război, revărsarea neamurilor peste neamuri şi împestriţarea credinţelor (lucru de neînlăturat la glorioasa închegare a României actuale) ne-au adus o situaţie nouă bisericească, aprig caracterizată prin rivalităţile confesionale, prin zeloasa activitate a sectelor neoprotestante şi prin pasiunea pentru citirea şi răspândirea Bibliei. Noua lume, pasionată de Biblie, dar răzvrătită faţă de dogmele şi de tradiţiile Sfintei Biserici şi constituită în corporaţii sectare protivnice, şi-a făurit o nouă traducere a Cărţii Sfinte, pe care o răspândeşte cu mare belşug în toate straturile poporului.

Biserica naţională ortodoxă, dându-şi seama de schimbarea vremilor şi de zămislirea primejdiilor, a căutat să stăvilească propaganda sectaro-protestantă, retipărind Biblia noastră tradiţională, întemeiată pe versiunea elinească a Celor Şaptezeci, după ce a trecut-o printr’o temeinică revizuire şi, în bună parte, printr’o largă muncă de traducere nouă. Patriarhul ţării, Sanctitatea Sa D. D. Dr. Miron, a pus la lucru încercata destoinicie de cărturar biblic a I. P. S. Sale Mitropolitul Moldovei şi Sucevei D. D. Nicodim, cum şi strădania mai jos semnaţilor servitori ai Majestăţii Voastre, şi a tipărit întreaga Sfântă Scriptură (după câteva tipărituri parţiale, mai vechi) în trecutul an 1936.

În împrejurările încurcat împletite ale ceasului de faţă, silinţele, munca şi opera Sfintei noastre Biserici aveau nevoie de ajutor şi de întregire. În lupta deschisă cu sectanţii mai vechi şi de ultimă oră, Biblia retipărită de Biserică va fi prea puţin folosită, atât de sectanţi cât şi de misionarii noştri ortodocşi. Sectanţii nu primesc cercetări şi discuţii decât pe baza textului biblic tălmăcit din originalul ebraic, iar misionarii noştri sunt constrânşi, spre marea lor părere de rău, să se slujească tot de textul sectanţilor.

Majestatea Voastră, Regele drept credincios al României Mari, reînviind purtările de grijă, drepturile şi pildele vechilor noştri voevozi iubitori de carte şi iubitori de biserică, aţi adus Bisericii româneşti sprijinul Vostru regal şi i-aţi dăruit un dar pe care numai Majestatea Voastră avea dreptul şi puterea să-l ordone şi să-l pogoare până la noi.

Ne-aţi poruncit să încordăm din nou energiile noastre şi să pregătim pentru Fundaţia pentru Literatură şi Artă «REGELE CAROL II» această Biblie. Am împlinit porunca Maiestăţii Voastre. Ne-am întors la lucru, am recercetat în amănunţime partea noastră de traducere, încăpută în Biblia din 1936, şi am tradus din nou, din textul original ebraic, toate acele cărţi care până acum fuseseră tălmăcite numai din Septuaginta. Regele de azi repeta, norocos şi consecvent, porunca dată de către Principele Carol, în anul 1923, la întemeierea Fundaţiei «Principele Carol», unuia din noi mai jos semnaţii, ca să-I lucreze o nouă traducere a întregii Sfinte Scripturi.

Cu Biblia de azi, dăruiţi un dar cu adevărat regesc studenţimii noastre teologice şi îndeobşte preoţilor noştri licenţiaţi în teologie. Programul facultăţilor de teologie din România impune studenţilor învăţământul limbii ebraice şi exegeza Vechiului Testament, făcută după textul original. Studenţii teologi se deprind de la început să vadă în Vechiul Testament ebraic depozitul cel adevărat al revelaţiunii vechi-testamentare, iar pe toate celelalte versiuni (adică traduceri vechi şi noi ale Vechiului Testament) să le aşeze mai prejos decât Biblia Ebraică. Alcătuitorii programului Facultăţilor de Teologie, adică înaltele autorităţi şcolare, în înţelegere cu înaltele autorităţi bisericeşti, au socotit — la noi ca şi aiurea — că studenţii teologi trebue să pornească, în studiul exegetic al Vechiului Testament, de la textul de obârşie. Dar ştiut este că în Facultăţile noastre teologice studiul limbii ebraice nu este împins atât de departe, încât să facă pe studenţi destul de familiari cu limba ebraică. Ieşind din facultate, tânărul teolog, chiar când are dispoziţii filologice, rar se mai întoarce la gramatica ebraică şi la dicţionarul lui Gesenius. El rămâne încredinţat că adevărata Biblie a Vechiului Testament este Biblia Ebraică, pe care învăţământul teologic i-a propus-o cu întâietate, dar, în acelaşi timp, rămâne cu părerea de rău că între el şi textul ebraic nu există nici legătură directă, nici tălmaci ortodox. Mai târziu, când, în viaţa lui de preot sau în cariera lui de profesor de religie, va avea nevoie să stabilească starea de obârşie a vre-unui loc biblic, el va fi constrâns să alerge la una din traducerile (în circulaţie universală) franceză, engleză, germană sau, în cazul cel mai umil, la una din Bibliile româneşti, aduse nouă de prozelitismul protestant… Iar în cugetul lui va rătăci mereu nedomirirea că textul ebraic al Vechiului Testament n’a găsit la noi, până astăzi, nici un traducător, teolog ortodox.

Îndeplinind zi de zi porunca pe care ne-aţi dat-o, am întrevăzut o perspectivă şi o speranţă de sub cerurile viitorului. Un gând bun şi românesc, o adăstare, astăzi de abia cu lumină de candelă, au nălucit înaintea sufletului nostru. Şi Majestatea Voastră aţi sporit această lumină şi aţi făcut să tresară de nădejde inima noastră, rostind la Blaj, la serbările «Astrei», în ziua de 20 Septemvrie 1936, aceste cuvinte, vrednice să fie păstrate pe table de aramă:

«… toţi cei ce simt româneşte şi creştineşte să-şi întindă mâna peste nevoile, peste micile deosebiri ale zilei şi să lucreze la plămădirea sufletului acestui popor, care, fie el ortodox, fie el unit, tot popor creştin şi tot popor român este».

Este sfioasa şi negrăita năzuinţă a servitorilor Majestăţii Voastre ca această Biblie a ostenelilor lor să ajungă într’o zi – după ce va fi cunoscută, discutată, verificată – Biblia neamului nostru întreg şi a viitoarei noastre reîntâlniri bisericeşti.

MAJESTATE,

Ne-aţi chemat la Fundaţia pentru Literatură şi Artă «REGELE CAROL II» şi ne-aţi întovărăşit cu falanga culturală care se strădueşte să institue în poporul nostru întâietatea cărţii româneşti. Sfânta Scriptură este Cartea Revelaţiunii Divine, Opera Sfântului Duh, insuflată marilor profeţi ai Vechiului şi ai Noului Testament, dar este totdeodată şi un măreţ monument literar, un cedru din Libanul literaturii universale, cu rădăcini înfipte în stâncile Egiptului, ale Arabiei şi ale Canaanului şi cu mistica-i cunună revărsată peste cetăţile din primul veac al creştinătăţii: Ierusalimul, Antiohia şi Corintul, Efesul, Alexandria şi Roma. Sfânta Scriptură, prin minunată şi multiplă binecuvântare, a odrăslit şi odrăsleşte pururea, ca toiagul lui Aaron, prima frunte de flori în toate literaturile naţionale creştine. Printre literaturile europene, literatura engleză şi literatura germană au început primăvara lor cu traducerea Sfintei Scripturi. Biblia engleză precede opera lui Shakespeare. Biblia lui Luther deschide cale lui Klopstock şi lui Goethe.

La noi Românii, deşi Biblia principelui Şerban Cantacuzino este cu aproape două sute de ani mai veche decât Alecsandri, Odobescu şi Eminescu, Creangă, Caragiale şi Coşbuc, totuşi, pentru anumite pricini proprii stării noastre bisericeşti şi culturale, nu se poate dovedi că ea a avut asupra lor o înrâurire prea statornică şi hotărîtoare. Cu atât mai mare cuvânt simţim azi cu toţii că Sfânta Scriptură trebue să-şi îndeplinească, la noi, rodnica ei menire şi să pătrundă ca o reţea de apă vie ogoarele inimii şi ale literaturii româneşti.

Aţi hotărît, Majestate, ca între atâtea cărţi pe care Fundaţiile Regale le pun la îndemâna cititorilor români să fie – ca Operă Eternă şi ca Prima Carte din lume – şi Sfânta Scriptură. Înţelegem prea bine că «Regele Culturii» nu putea să lase afară din amfiteatrul său cultural blocul Sfintei Scripturi, cel ce, cu altă lature a lui, formează perete în Biserica străbună. Aşteptăm cu bucurie acest dar august, dăruit neamului nostru şi menit să se răspândească şi în colibe şi în palate, şi pe mesele cărturarilor şi pe pupitrele studenţilor, şi printre iubitorii cucerniciei şi printre căutătorii poeziei.

Sarcina pe care ne-aţi dat-o şi care a însemnat o culminaţie în străduinţele noastre şi în munca noastră ştiută şi neştiută, începută de câteva decenii, ne-a pus statornic înainte problema limbii literare cuvenite unei traduceri a Sfintei Scripturi. Ne-am silit să ţinem, în traducerea aceasta, o cale mijlocie, nelăsăndu-ne înduplecaţi nici de cei ce doreau să regăsească în noua Biblie toate arhaismele şi tot graiul traducătorilor Bibliei de la 1688, nici de progresiştii şi neolatiniştii de azi, care ar voi să şteargă din limba noastră toate dovezile lungului nostru trai laolaltă cu alte neamuri fără de obârşie romană. Este un adevăr pe care îl întărim cu smerenie în faţa Majestăţii Voastre: graiul omului are în el nestatornicia şi fluiditatea a tot ce este omenesc şi pământesc. După cum în moravuri, în port, în traiul zilnic, în diferitele aspecte ale vieţii sociale, totul se mişcă şi se schimbă, cu paşi de ani sau de veacuri, după amestecate şi felurite înrâuriri şi după mersul vieţii universale, întocmai aşa este şi cu graiul dintre noi. Oamenii înţelepţi au observat şi au spus de mult că vorba omului îndeplineşte o slujbă în unele privinţe asemănătoare cu slujba îndeplinită de monetă. Cuvântul este un mijloc de contact, de schimb şi (ca şi la bani) de adunare de comori. Cui i-a trecut prin gând, vreodată, că s’ar putea înveşnici un sistem monetar? Care om cuminte poate să ne ceară să oprim în loc şi să proclamăm «Ne varietur» cutare vârstă sau cutare fază a unei limbi, încă vie şi în necontenită transformare?

Dar graiul nostru cel neodihnit şi evolutiv poate să fie oprit în loc şi lăsat moştenire celor ce ne vor urma: pe plăci de aramă, pe ziduri de temple şi de mausolee, în operele poeţilor de geniu şi în traducerile Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură are, de trei mii de ani, puterea să fixeze, pe calea popoarelor şi în viaţa limbilor, unele etape ale lexicului şi ale sintaxei. Când şi când, Biblia înscrie, prin traducerea ei, în istoria neamurilor iubitoare de Christos, mari momente religioase şi literare. Ne-am dat osteneala, Majestate, să umplem sacrele măsuri ale Cărţii Eterne cu lamura limbii româneşti, aşa cum am deprins-o din gura mamei, aşa cum am învăţat-o din cărţile clasicilor români şi aşa cum ne-o impune astăzi, către mijlocul secolului al XX-lea, treapta ei de dezvoltare şi de îmbogăţire. Pentru graiul pus de noi în Sfânta Carte, Vă aducem chezăşie, Majestate, unul: Vrancea tinereţii lui şi lunga lui deprindere cu limba cărţilor bisericeşti, iar celălalt: patruzeci de ani de activitate literară, încununată deunăzi chiar de mâna Majestăţii Voastre.

Cu voinţă rectilinie, necurmat aceeaşi de cel puţin paisprezece ani, Majestatea Voastră aţi voit, aţi poruncit, aţi făcut să crească din sârguinţa noastră de cărturari bisericeşti, profesori de Exegeza Vechiului şi Noului Testament, mobilizaţi la Fundaţia pentru Literatură şi Artă «REGELE CAROL II», această nouă traducere a Cărţii Eterne, îngăduiţi traducătorilor acestei Biblii să salute adânc steaua Voastră regală şi să fericească pe Majestatea Voastră că V’a ajutat Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Christos să aşezaţi numele Vostru în rând cu numele Regilor de sfântă pomenire din Israil, cei ce ctitoreau şi împodobeau Casa Viului Dumnezeu, cei ce porunceau ca Legea-I Sfântă să fie împrospătată în inima poporului.

MAJESTATE,

Înaintea celor de faţă şi a celor viitori, daţi-ne Augusta Voastră împuternicire să chemăm Biblia aceasta, pentru ca astfel să-i rămână numele şi astfel să se pomenească, în neam de neamul nostru:

BIBLIA REGELE CAROL II.

Suntem, Majestate, ai Majestăţii Voastre
prea smeriţi ostenitori
Pr. VASILE RADU şi GALA GALACTION

Bucureşti, Octombrie 1937.

Cetitorilor într-această sfîntă carte, milă, pace şi sănătate, de la Tatăl, Domnul nostru Iisus Hristos.

În începenia ceştii sfinte cărţi trebuiaşte să ştiţi şi să înţeleageţi despre ceaste lucruri carele sînt scrise pre rîndu.

1. Acest Testament l-au început a-l izvodi ermonah Selivestru, din porunca şi chelşugul Măriei sale şi el s-au ustenit cît s-au putut şi curînd li s-au tîmplat lui moarte, iară noi socotind şi luînd aminte, găsit-am multă lipsă şi greşiale în scriptura lui, pentru neînţelesul limbiei şi cărţii greceşti. Pentr-aceaia noi am început dintîiu a-l posledui şi unde n-au fost bine, am isprăvit şi am împlut şi am tocmit din cît am putut.

Ce numai aceasta să ştiţi că noi n-am socotit numai pre un izvod, ce toate cîte am putut afla, greceşti şi sîrbeşti şi lătineşti, carele au fost izvodite de cărtulari mari şi înţelegători la carte grecească, le-am cetit şi le-am socotit; ce mai vîrtos ne-am ţinut de izvodul grecescu şi am socotit şi pre izvodul lui Eronim, carele au izvodit dintîiu din limbă grecească, lătineaşte, şi am socotit şi izvodul slovenescu carele-i izvodit sloveneaşte din grecească şi e tipărit în Ţara Moscului. Şi socotind aceastia toate, varecarea au îmblat mai aproape de cartea greciască, de pre aceaia am socotit, însă de cea greciască nu ne-am depărtat, ştiind că Duhul Sfînt au îndemnat evanghelistii şi aspotolii a scrie în limbă grecească Testamîntul cel nou, şi cartea grecească iaste izvorul celoralalte.

2. Aceasta încă vom să ştiţi că noi în cest Testamînt întîiu am pus şuma la toate capetele şi în şumă sîntu stihuri, carele arată mai pre scurtu lucrurile ce sînt scrise într-acel cap, pentru să să afle mai îndegrabă ce va vrea să caute; şi în toate capetele, toate soroacele le-am pus cu număr, carele să chiamă sloveneaşte stih, pentru că mai în toate limbile vedem că au acest izvod, de scriu cu stihuri, pentru că foarte-i lesne a găsi îndegrabă ce veri vrea să cauţi în numărul soroacelor.

3. De aceasta încă vom să ştiţi că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip, alţii într-alt, iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu, văzînd că alte limbi încă le ţin aşia, cumu-i sinagoga şi poblican şi gangrena şi pietri scumpe, carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt, nume de oameni şi de leamne şi de veşmente şi altele multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt, noi încă le-am lăsat greciaşte, pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşia.

4. Aceasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăescu în toate ţările într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip. Pentr-aceaia cu nevoe poate să scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip, au veşmînt, au vase, au multe nu le numescu într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate ţărîle, aşia şi cuvintele acealea sînt bune carele le înţeleg toţi; noi derept aceaia ne-am silit den cît am putut, să izvodim aşia cum să înţeleagă toţi, iară să nu vor înţeleage toţi, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de şi-au mestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăescu toţi într-un chip.

5. Mai apoi de toate, rugăm pre cetitorii ceştii cărţi să nu ne giudece numaidecît, pînă nu vor socoti izvoadele şi veţi afla pre ce cale am îmblat.

Adevăr, şi noi oameni sîntem şi am putut şi greşi, săva că am silit, den cît am putut, să nu greşim.
Mai vîrtos de toate pre aceasta ne-am silit să ţinem înţelesul Duhului Sfînt, că scriptura fără înţeles iaste ca şi trupul fără suflet.

Aceasta poftim de la Tatăl Dumnezău şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, cum să vă înţelepţească Duhul Sfînt ca să înţeleageţi voia sfinţiei Sale şi să faceţi carele sunt scrise într-această carte, spre slavă lui Dumnezău şi spre ispăseniia voastră.

Amin.

După cum este îndeobşte cunoscut, „Evanghelia lui Dumnezeu” (1 Tes. 2, 2), „cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68) au răsunat, pentru întâia oară, în auzul strămoşilor noştri, în epoca apostolică.

Sfântul Andrei, „fratele lui Simon Petru” (Ioan 1, 40), cel dintâi dintre ucenicii Domnului care a mărturisit: „am găsit pe Mesia Care se tâlcuieşte Hristos” (Ioan 1, 41), unul din cei doisprezece Apostoli (Matei 10, 2; Marcu 3, 16; Luca 6, 14; Fapte 1, 13), a propovăduit adevărul evanghelic în Sciţia Mică, Dobrogea de astăzi, aşa cum mărturiseşte, într-un glas, întreaga tradiţie bisericească, prin Tertulian (†240), Origen (†254), Eusebiu de Cezareea (†340), Sinaxarul Bisericii constantinopolitane etc.

Este deosebit de semnificativ că şi unele texte din Noul Testament dau mărturie, direct sau indirect, despre propovăduirea Sfintei Evanghelii, în primul rând, în Sciţia Mică, încă din epoca apostolică. Scriind din Roma, în anul 63, Epistola către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel precizează că Evanghelia pe care au cunoscut-o destinatarii Epistolei sale „a fost propovăduită la toată făptura de sub cer” (1, 23). În cursul aceleiaşi Epistole, Apostolul neamurilor explică acest cuvânt al său scriind că, printre cei ce s-au dezbrăcat de omul cel vechi, îmbrăcându-se în cel nou, se numără şi sciţii, deveniţi creştini alături de celelalte popoare ale antichităţii. „Nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi (este) Hristos” (3, 11). Acest text în care apare, pentru prima şi ultima oară, în Noul Testament, termenul „scit” descrie o stare de fapt pe care Sfântul Apostol Pavel o consemnează nu numai pentru a arăta adâncile prefaceri pe care învăţătura evanghelică le săvârşise în cugetele celor ce au primit Botezul, dar şi pentru a înfăţişa roadele bogate ale predicii misionare a tuturor Sfinţilor Apostoli, deci şi a Sfântului Andrei, apostolul sciţilor. Dacă, în Epistola către Galateni, scrisă în anul 55, din Efes, Sfântul Apostol Pavel nu aminteşte decât pe iudei şi pe elini ca fiind „una în Hristos Iisus” (3, 28), în urma primirii Botezului (3, 27), la mai puţin de zece ani după aceea, în Epistola către Coloseni, el adaugă la neamurile convertite la credinţă şi pe sciţi. Acest fapt îl va îndreptăţi pe marele Apostol să afirme că Evanghelia „a fost propovăduită la toată făptura de sub soare” (Col. 1, 23). El va scrie întotdeauna numai ce a săvârşit Hristos „spre ascultarea neamurilor, prin cuvânt şi prin faptă” (Rom. 15, 18). Când, la începutul anului 58, Sfântul Apostol Pavel prezenta, în Epistola către Romani, un prim bilanţ al rezultatelor călătoriilor sale misionare, el putea să scrie: „Prin puterea semnelor şi a minunilor, prin puterea Duhului Sfânt,… de la Ierusalim şi din ţinuturile de primprejur până în Iliria, am îndeplinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos” (Rom. 15, 19). În acelaşi timp, el notează că „nemaiavând loc” (Rom. 15, 23) în ţinuturile în care propovăduise în cele trei călătorii misionare ale sale, adică în părţile de răsărit ale Imperiului Roman: Asia Mică, Grecia, Macedonia, iliric etc., dorea să-şi îndrepte paşii către îndepărtata Spanie (Rom. 15, 24, 28), marginea de apus a Imperiului Roman, cum va fi numită această ţară de Sfântul Clement Romanul în jurul anului 95, când scrie Epistola către Corinteni (V, 5-7).

Afirmaţia Sfântului Apostol Pavel că nu mai are unde predica Evanghelia în părţile răsăritene ale Imperiului Roman poate să apară oarecum surprinzătoare dacă avem în vedere că el nu atinsese, în aceste părţi, nici măcar graniţele Imperiului Roman dinspre nord, adică nu propovăduise în Sciţia Mică, devenită parte a Imperiului încă din anii 29-28 î.d.Hr., când Licinius-Crassus, proconsulul Macedoniei, a cucerit Sciţia transformând Dunărea în hotar nordic al Imperiului.

Explicaţia acestei afirmaţii o aflăm tot în contextul citat al Epistolei către Romani de unde aflăm că Sfântul Apostol Pavel a dorit întotdeauna să binevestească „acolo unde Hristos nu fusese numit”, ca să nu zidească „pe temelie străină” (15, 20). Rezultă deci că în acele ţinuturi în care Apostolul nu ajunsese, în timpul călătoriilor sale misionare, noua credinţă fusese deja binevestită sau era în curs de propovăduire de către un alt Apostol al Domnului. Iar acesta nu putea fi decât Sfântul Andrei, cum mărturiseşte tradiţia bisericească.

Noţiuni ca: „în toată lumea” (Matei 24, 14; Marcu 14, 9), „la toate neamurile” (Matei 28, 19; Marcu 13, 10), „până la marginea pământului” (Fapte 1, 8), folosite de Mântuitorul în porunca dată Sfinţilor Apostoli de a-şi îndeplini trimiterea lor de căpetenie (I Cor 1, 17) de a binevesti, pretutindeni şi tuturor, Evanghelia, ne dau indicaţia clară şi precisă că cei doisprezece ucenici ai Domnului erau îndatoraţi ca, prin lucrarea lor misionară, să asigure încă în timpul vieţii lor pământeşti cel puţin auzirea Evangheliei de către toate neamurile din Imperiul Roman. Dacă, din Faptele Apostolilor, nu avem ştiri decât asupra propovăduirii Evangheliei la neamuri, îndeosebi de Sfântul Apostol Pavel, faptul se explică prin aceea că Sfântul Luca, autorul acestei cărţi, nu ne-a oferit decât un model al predicii misionare a unei Apostol pentru ca posteritatea să poată aprecia rezultatele excepţionale ale lucrării misionare apostolice raportând acest model la numărul tuturor celorlalţi Apostoli ai Domnului şi la acela al celorlalţi misionari creştini de la începuturile Bisericii. Într-o astfel de lumină, predica Sfântului Apostol Andrei în Sciţia Mică ne apare ca o deplină certitudine, ca o ofrandă adusă de acest Apostol dumnezeiescului său Învăţător care l-a rânduit în ceata celor mai apropiaţi ucenici ai săi.

Răsădit în aceste ţinuturi prin predica unui Apostol, Cuvântul lui Dumnezeu a pătruns adânc în conştiinţa şi memoria celor care le locuiau, devenind una din componentele fundamentale ale trăirii lor creştine şi ale vieţii lor spirituale.

Primele dovezi privind vechimea creştinismului românesc sunt unele descoperiri arheologice din Dobrogea constând din inscripţii în limba greacă de provenienţă biblică. O dată cu accentuarea dominaţiei romane şi, mai ales, după cucerirea de către Traian a Daciei, limba latină vulgară vorbită mai cu seamă în provinciile de margine ale Imperiului va fi tot mai des folosită în Sciţia Mică şi în celelalte provincii ale Daciei. În aceste condiţii, prima traducere latină a Sfintei Scripturi, numită Itala (sec. II), va fi, desigur, folosită de slujitorii bisericeşti şi credincioşii din aceste părţi, cum se poate dovedi cu numeroase inscripţii creştine în limba latină descoperite în urma cercetărilor arheologice. Acest fapt va contribui decisiv la formarea limbii române în secolele următoare, singura limbă neolatină vorbită în aceste părţi ale Europei şi la pătrunderea limbii poporului în Biserică, în relaţiile dintre slujitorii bisericeşti şi creştini, chezăşie sigură a însuşirii şi trăirii de către obştea credincioşilor din aceste părţi a învăţăturii dumnezeieşti revelate.

Este neîndoielnic că primele scrieri bisericeşti în limba română vor fi fost cărţi sau fragmente de cărţi din Sfânta Scriptură: Psaltirea, Sfintele Evanghelii, Epistolele sfinţilor Apostoli, folosite cu deosebire în cultul divin public şi devenite rugăciuni ale preotului şi credincioşilor, călăuze sigure ale tuturor în căutarea necurmată a desăvârşirii morale (Matei 5, 48). Acest lucru l-au şi adeverit primele manuscrise rotacizante în limba română.

Sfânta Scriptură în limba vorbită de poporul din aceste ţinuturi a fost, apoi, folosită de preoţi în predica din biserică şi în convorbirile directe cu credincioşii. Ei se vor conforma astfel îndrumării apostolice: „În biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu înţeles, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor 14, 19). Pentru ca învăţătura Sfintei Evanghelii să fie cunoscută tuturor neamurilor (Matei 28, 19), indiferent de limba pe care acestea o vorbeau, la Pogorârea Sfântului Duh, Sfinţilor Apostoli li s-a dat harisma vorbirii în limbi, astfel încât toţi cei ce erau atunci la Ierusalim cu toate că aparţineau „tuturor neamurilor de sub cer, totuşi fiecare îi auzea pe ei (pe Sfinţii Apostoli) vorbind în limba sa” (Fapte 2, 5-6). Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în limba credincioşilor este, aşadar, expresia voii lui Dumnezeu şi îndrumare categorică apostolică. Sfinţii Apostoli hirotoneau preoţi în fiecare Biserică (Fapte 14, 23), „pe cei ce au crezut mai întâi” din acea Biserică, după cum scrie Sfântul Clement Romanul (Epistola către Corinteni XLII, 4), tocmai pentru ca aceştia să poată propovădui adevărul credinţei pe înţelesul acelora pe care-i păstoreau. Acest principiu fundamental al pastoralei creştine este stabilit de Apostolul neamurilor când îi scrie lui Tit, primul episcop din insula Creta: „Te-am lăsat în Creta… să aşezi preoţi în fiecare cetate, precum ţi-am rânduit” (1, 5). Dacă se ţine seama că insula Creta era supranumită „insula celor o sută de cetăţi” formate succesiv o dată cu aşezarea în insulă a diverselor neamuri, vorbind diferite limbi, vom înţelege însemnătatea îndrumării apostolice date lui Tit ca acesta să hirotonească preoţi din cei ce aparţineau fiecărei cetăţi unde aceştia urmau să-şi desfăşoare lucrarea. Cunoaşterea de către păstorul spiritual a mentalităţii, obiceiurilor, dar mai ales a limbii păstoriţilor săi, era nu numai obligatorie, dar şi cea mai sigură chezăşie a deplinei izbânzi a lucrării preoţeşti, pentru ca „toată limba să dea slavă lui Dumnezeu” (Rom 14, 11; cf Isaia 45, 23) şi să mărturisească „toate graiurile că Domn este Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip 2, 11).

Dovada cunoaşterii Sfintei Scripturi de către strămoşii noştri încă din vremuri străvechi o constituie şi folclorul religios: colindele, cântecele de stea, bocetele etc. care îşi au izvorul în istorisirile cuprinse în Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament: profeţiile mesianice, naşterea, botezul, patimile, răstignirea sau învierea Domnului. Aceste neîntrecute creaţii ale poporului nostru se caracterizează printr-o surprinzătoare originalitate, prin profunziunea trăirilor religioase, prin deplina ortodoxie şi autenticitate a doctrinei, semn al unei îndelungate cunoaşteri şi asimilări a adevărului revelat, trăit şi doxologit în simţire şi grai românesc, transpus cu neîntrecută măiestrie în culorile Voroneţului şi ale celor mai de seamă ctitorii româneşti.

Va fi greu să aflăm, în mod cert, când au fost rostite sau scrise pentru prima oară în limba română texte din Sfânta Scriptură. Ceea ce se poate susţine însă cu o deplină îndreptăţire, este că, pornind de la traducerea latină a Italiei sau Vulgatei, strămoşii nostri vor fi rostit: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…” foarte aproape de: „Pater noster, qui es in coelis…”, (Matei 6, 9), săvârşind acel miracol al trecerii de la latina vulgară la limba română, o limbă neolatină prin excelenţă.

Acest fapt este de natură să arate dificultatea pe care strămoşii noştri o vor fi resimţit, de-a lungul secolelor, fiind obligaţi să folosească în cult cărţile liturgice ca şi textele Sfintei Scripturi într-una din cele două aşa-zise limbi sacre: slavona şi greaca. În aceste condiţii, este lesne de înţeles pentru ce s-a manifestat din partea clerului şi a credincioşilor români dorinţa statornică de a avea tălmăcite în limba înţeleasă de popor Sfânta Scriptură şi cărţile liturgice. Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzachi, toate manuscrise din prima jumătate a secolului al XVI-lea, cuprinzând Psalmii lui David în limba română, dau mărturie despre vechimea unor astfel de preocupări şi de setea credincioşilor români după Cuvântul lui Dumnezeu tălmăcit în singura limbă pe care o înţelegeau şi care le era nespus de scumpă. Fireşte că aceste manuscrise cuprinzând Psaltirea reproduc texte din limba română cu mult mai vechi, obârşia acestora pierzându-se în înseşi începuturile limbii române, limba unui popor care s-a format o dată cu încreştinarea sa, rostirea românească fiind marcată pentru totdeauna de acest eveniment unic în istorie.

Când se vor ivi condiţii prielnice, textele scripturistice în limba română vor vedea lumina tiparului demonstrând încă o dată profunda preocupare a clerului luminat al Bisericii noastre de a oferi credincioşilor şi cultului divin public texte din Sfânta Scriptură în limba înţeleasă de ei. Prima tipăritură de acest fel ajunsă până la noi este Evangheliarul slavo-român (1551-1553) care marchează o etapă de trecere de la textele slavone la cele tipărite numai în limba română ale lui Coresi: Evangheliarul de la Braşov (1561) şi Psaltirea (1570). Palia de la Orăştie (1582) care cuprindea Facerea şi Ieşirea – primele două cărţi ale Sfintei Scripturi, ne aminteşte despre un îndrăzneţ proiect de tipărire a întregii Biblii în limba română, care însă nu va fi realizat decât cu peste o sută de ani mai târziu, în 1688, în capitala Ţării Româneşti, când, în noua tipografie a Mitropoliei Ungrovlahiei, înfiinţată în 1678, va vedea lumina tiparului monumentala Biblie de la Bucureşti, supranumită şi Biblia lui Şerban Cantacuzino.

Până atunci, la Bălgrad (Alba Iulia), în 1648, va fi tipărit pentru prima dată în limba română întregul Nou Testament din iniţiativa, îndemnul, stăruinţa şi osârdia lui Simion Ştefan, Mitropolitul Ardealului. Această lucrare impresionează prin frumoasa expresie a traducerii, ca şi prin rigoarea şi exactitatea redării textului original al Noului Testament.

Noul Testament de la Bălgrad prevesteşte apariţia, în 1688, a Bibliei de la Bucureşti, punctul culminant al tuturor strădaniilor şi ostenelilor unui lung şir de ierarhi şi clerici luminaţi şi de mari cărturari însufleţiţi de nobilele idealuri ale slujirii limbii strămoşeşti, a Bisericii şi culturii naţionale, a întregului neam românesc.

Biblia de la Bucureşti înmănunchează ostenelile tuturor celor care, în secolele anterioare, au tălmăcit în româneşte diferite părţi sau scrieri ale Sfintei Scripturi: anonimii traducători ai textelor rotacizante maramureşene (prima jumătate a secolului al XVI-lea), Evangheliarul slavo-român (1551-1553), Evangheliarul lui Coresi (1561) şi Psaltirea de la Braşov (1570), Palia de la Orăştie (1582), Noul Testament de la Alba-Iulia (1648), prima traducere integrală a Septuagintei datorată spătarului Nicolae Milescu (1664), Evangheliarul lui Iordache Cantacuzino (1682) şi multe alte tipărituri şi manuscrise ştiute şi neştiute.

Fraţii Radu şi Şerban Greceanu au fost principalii traducători ai Bibliei de la Bucureşti, lucrare care s-a bucurat de sprijin şi încurajare din partea lui Şerban Cantacuzino, domnitorul Ţării Româneşti, şi din partea lui Constantin Brâncoveanu, fiind îndrumată de stolnicul Constantin Cantacuzino. Mitropolitul Teodosie Veştemeanu al Ţării Româneşti a urmărit îndeaproape această lucrare, acordându-i întregul sprijin şi binecuvântarea sa. El a pus la dispoziţie Tipografia Mitropoliei pe care a asigurat-o de întregul inventar tehnic în vederea tipăririi cărţii cât mai grabnic şi în condiţii grafice de aleasă ţinută.

Biblia de la Bucureşti a intrat în istoria culturii româneşti ca un moment cu multiple şi profunde semnificaţii. Această operă certifica, în primul rând, atingerea unui înalt grad de maturizare a limbii române în evoluţia ei spre dobândirea acelei capacităţi de a reda variatul şi bogatul conţinut de idei şi gândire al cărţilor Sfintei Scripturi, semnul sigur al posibilităţilor unei limbi aflate pe o înaltă treaptă a dezvoltării sale. Biblia de la Bucureşti a oferit tuturor românilor din cele trei provincii pe care aceştia le locuiau, un text cuprinzând o limbă literară unitară, rezultat din contopirea tuturor monumentelor anterioare ale limbii provenind din toate cele trei provincii româneşti. Prin Biblia de la Bucureşti, clericii şi credincioşii noştri au dobândit acces nemijlocit la textul sfânt, ceea ce a dat un nou impuls dezvoltării culturii teologice româneşti şi adâncirii vieţii creştine în Biserica noastră.

Clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române au cunoscut, dintotdeauna, adevărul revelat despre care dă mărturie Sfânta Scriptură, îndeosebi prin intermediul Sfintei Liturghii şi al celorlalte slujbe bisericeşti săvârşite necurmat şi în toată întinderea şi bogăţia lor, în bisericile şi mănăstirile din toate ţinuturile româneşti. Cărţile liturgice, peste douăzeci la număr, care sunt un important izvor al Sfintei Tradiţii, au pus la îndemâna credincioşilor ortodocşi din Biserica noastră numeroase şi cuprinzătoare părţi ale Sfintei Scripturi sub forma pericopelor evanghelice, a lecturilor din epistolele apostolice şi a paremiilor care sunt citiri din Sfânta Scriptură. Înfăţişate credincioşilor în cadrul solemn al slujbelor liturgice, bogatele lecturi din Sfânta Scriptură îşi dezvăluie întreaga lor frumuseţe, toată bogăţia şi adâncimea înţelesurilor lor devenind, totodată, temei şi motivare a rugăciunii obşteşti a Bisericii şi a vieţii creştine în general. În cărţile de slujbă, la Sfânta Liturghie, prin Biserică, dreptmăritorii creştini au întâlnit, deopotrivă, cuvântul Sfintei Scripturi şi adevărurile de credinţă cuprinse în Sfânta Tradiţie, îngemănate într-un ansamblu în care expresia atinge perfecţiunea, iar rugăciunea înalţă cugetul către deplina şi corecta înţelegere a adevărului creştin care a modelat şi a marcat pentru totdeauna sufletul credincioşilor ortodocşi creştini.

În acest an, al aniversării a trei sute de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti, în Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, urmează să apară o reeditare ştiinţifică a Bibliei de la 1688, cititorul având posibilitatea să admire în facsimil textul ca atare al acestei lucrări şi să citească, într-o pagină paralelă, transliterarea în alfabet latin a originalului tipărit în alfabet chirilic facsimilat.

Prezenta apariţie a Bibliei româneşti care are la bază obişnuita traducere oferită de Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în ultimele sale ediţii, se înscrie, la rândul său, ca un act de cinstire a momentului aniversar închinat Bibliei de la Bucureşti, ca o componentă a acestei mari sărbători a culturii noastre.

Această carte sfântă vede lumina tiparului prin purtarea de grijă a Sfintei noastre Biserici, care se preocupă de toate cele de trebuinţă pentru propăşirea spirituală şi pentru mântuirea noastră. Se cuvine, deci, ca şi noi să cunoaştem că adevărata interpretate a Sfintei Scripturi, adevăratul său înţeles se poate descoperi şi pătrunde numai în staulul duhovnicesc al Bisericii noastre strămoşeşti care-şi continuă lucrarea ei având drept călăuză pe Duhul Sfânt. Semnificaţia, valoarea şi întreaga putere mântuitoare a Sfintei Scripturi se arată în Biserică şi prin Biserică, prin mijlocirea căreia Duhul Sfânt ne călăuzeşte spre „tot adevărul” (Ioan 16, 13).

Bucurându-ne de această împlinire, suntem încredinţaţi că Sfânta Scriptură va fi nu numai un odor sfânt aşezat la loc de cinste în locuinţele slujitorilor altarelor şi credincioşilor, ci şi o carte citită şi meditată cu credinţă nestrămutată şi cu rugăciune fierbinte, aşezată pe altarul lucrărilor şi vieţii lor. Va fi împreună cu Sfânta Liturghie călăuză dreaptă pe drumul desăvârşirii morale şi al comuniunii cu Prea Sfânta Treime, cu Biserica şi cu întregul neam românesc dreptcredincios. Pe acest drum vă însoţim cu dragostea şi binecuvântarea Noastră.

În 1838 apare la Smirna, din tipografia lui «A Damian şi Tov.», o nouă ediţie a Noului Testament, purtînd titlul şi însemnarea: «Noul Testament al Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Tipărit cu voia şi cu blagoslovenia Prea Sfinţiţilor Episcopi ai Prinţipatului Românii, după cel mai ales model, dat de Prea Sfinţia lor, în zilele Prea Înălţatului Domn Stăpînitor atoatei Ţării Româneşti Alexandru Dimitrie Ghica Voevod. Smirna. În tipografia lui A. Damianov şi Tov. 1838». Cartea este imprimată cu litere chirilice frumoase şi uşor de citit. Nu are titluri la capitole. Limba este în general corectă, frumoasă chiar, dar cam arhaică şi cu dese greşeli de ortografie.

Întrucît prima ediţie s-a epuizat în numai cîţiva ani, în 1846 s-a scos, fără nici o schimbare remarcabilă, ediţia a II-a («Dedarea a doua»), din aceeaşi tipografie. Pentru ambele ediţii, pare să se fi folosit aceleaşi spalturi tipografice. Alte cîteva ediţii ale Noului Testament de la Smirna vor apare la Bucureşti, cu neînsemnate îndreptări de limbă şi de scriere, în anii 1855, 1857 şi 1859, şi vor fi difuzate între credincioşi ca «ediţii ale Episcopatului român». Prima din aceste ediţii bucureştene ale Noului Testament de la Smirna (cea din 1855) a fost imprimată în «Tipografia bisericească din Sfînta Mitropolie» şi foloseşte, pentru Ţara Românească, numele de «Principatul României». Ediţia a V-a, apărută în 1857 din tipografia lui Iosif Romanov, foloseşte din nou pe cel de «Ţara Românească», iar ediţia a VI-a (1859), care revine la cel de «Principatul României», se înfăţişează ca un regres faţă de celelalte, sub raportul scrierii cuvintelor: «Noulu Testamentu allu Domnului şi Mântuitorului nostru Iisusu Hristosu. Tipăritu cu voia şi bine-cuvântarea Prea Sânţilor Episcopi ai Principatului Romaniei, dupe cellu mai alesu modelu, de Prea St. Loru, în anul 1838. În zilele Pré Inaltatului şi Stăpînitoru a tótă Ţara Românesca Alessandru Dimitrie Ghica Vv. Ediţiunea VI. Bucuresci 1859».

Fragment preluat din lucrarea Diac. Prof. N. I. Nicolaescu - „Scurt istoric al traducerii Sfintei Scripturi. Principalele ediţii ale Bibliei în Biserica Ortodoxă Română”, apărut în Studii Teologice, s. 2, an 26, septembrie-octombrie 1974, pp. 489-521